Ștefania Budacu

Eficacitatea terapiei cognitive-comportamentale în tulburările obsesiv compulsive

Introducere Terapie Cognitiv-Comportamentala are la bază principiul conform căruia gandurile pe care le avem determină comportamente, iar aceste comportamente vin și întăresc cogniția (felul în care gândim). Terapia cognitiv-comportamentală și tulburările obsesiv-compulsive În cazul tulburărilor obsesiv compulsive, această terapie este benefică, deoarece vizează cele două aspecte implicate: comportamentele (obsesive) și gândurile care le determină și le întrețin. Manifestarea tulburării obsesiv-compulsive Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă ca o serie de ritualuri menite să ajute buna desfășurare a activităților și a vieții. Aceste ritualuri pornesc de la mici gesturi si ajung până la fraze și comportamente complicate, care consumă timpul și energia persoanei. Procesul de renunțare la ritualuri Renunțarea la ritual (sau ritualuri uneori) este dorită, dar imposibil de realizat fără ajutor de specialitate, deoarece persoana afectată trebuie să dărâme bariere construite în timp îndelungat și să lupte cu propriile gânduri. Acest lucru se realizează pas cu pas, pacientul fiind ghidat prin hățișul constructelor proprii către liniștea dorită, prin accesul la propriile resurse subconstiente care ajută la îmbunătățirea calității vieții. Rolul activ al pacientului în terapie Rolul pacientului nu este unul pasiv, ci dimpotrivă, este deosebit de activ: acesta trebuie pornește în auto descoperire, prin conștientizarea gândurilor și a ruminațiilor obsesive și, implicit a comportamentelor care vin să “salveze” dezastrele care ar veni asupra individului.  Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentala, editura Trei,  2011, pag. 288: “Utilizarea ritualurilor pentru a reduce pericolul generat de trăirea unor emoții negative prea puternice îl împiedică pe pacient să se expună la experiențe care ar putea infirma gândurile și convingerile legate de caracterul periculos al obsesiilor”. Provocările terapiei Pacientul vine în terapie pentru rezolvarea problemelor sale, dar nu întotdeauna el este dispus să muncească și să lupte în acest sens, așteptând de multe ori înfăptuirea unui miracol de către psihoterapeut, miracol care să-i redea confortul dorit. În acest sens, involuntar, de multe ori el sabotează terapia deoarece nu este dispus să renunțe la comportamentele “asiguratoare”. Concluzie Terapia este o activitate comună, un dans care poate avea loc doar în doi. Referințe: Holdevici, I. (2009), Tratat de Psihoterapie Cognitiv-Comportamentala, Ed. Trei Ștefania BudacuPsiho-oncolog

Logopedia – cum distingem formarea limbajului de recuperarea limbajului?

Ce este întârzierea în dezvoltarea limbajului? Cei mai mulți dintre noi avem senzația că limbajul și comunicarea verbală sunt un dat, spre deosebire de limbajul scris-citit-socotit, pe care suntem conștienți că le învățăm– unii mai greu decât alții (tulburari ale limbajului dislexie, dislexo-disgrafie).  Și, cu toate acestea, de fapt învățăm limbajul verbal până pe la vârsta de trei ani – trei ani și jumătate, după care îl rafinăm. Sunt copii care vorbesc abia după vârsta de trei ani, ceea ce se specialiștii numesc întârziere în dezvoltarea limbajului. Cauzele care determiă întârzierea dezvoltării limbajului sunt variate, pornind de la deficit pedagogic (copilul nu este stimulat corespunzător, folosește foarte mult ecranele), manifestă hipoacuzie – până la deficitul de intelect. Importanța funcționării neurologice normale în dezvoltarea limbajului Sigur că abilitățile intelectuale sunt importante în tot ceea ce privește dezvoltarea și evoluția ființei. În ceea ce privește limbajul verbal, zona din creier care se ocupă de acest aspect al vieții noastre este situată în emisfera stângă, unde sunt două arii, Wernicke și Brocca,  două părți ale cortexului cerebral. Astfel, pentru a se forma limbajul, este absolut necesar ca neuronii din cele două arii să aibă o dezvoltare corespunzătoare – în cazul unor leziuni traumatice în aceste zone, apare tulburarea cunoscută sub numele de afazie.  În cadrul formarii limbajului creierul este capabil să manevreze mușchii astfel încât să apară sunete, silabe și cuvinte, după care urmează exprimarea în propoziții și fraze. În cazul în care mușchii nu funcționează perfect, apar tulburările de pronunție și se impune începerea unei terapii logopedice, care vizează corectarea sunetelor respective. Limbajul – emiterea de suntete vs. aparat funcțional Atenție: în cazul copilului cu autism, echolalia nu înseamnă limbaj verbal! Faptul că din punct de vedere muscular aparatul fono-articulator este pregătit să pronunțe sunete, echolalia înseamnă doar repetarea comenzilor sau sugestiilor auzite, fără ca aceste comenzi să aibă vreun sens și să determine un răspuns din partea lui.  Pentru a fi corect, limbajul trebuie, întâi de toate, să fie format, să existe sunete și capacitate de comunicare. Așa cum am spus mai sus, limbajul se formează până în jurul vârstei de trei ani și jumătate, după care se rafinează sau, dacă este cazul, se corectează; dintre tulburările de limbaj amintim: tulburări de pronunție (dislalie monomorfă sau polimorfă), tulburări de ritm și fluență (balbism), tulburări ale limbajului scris-citit (dislexo-disgrafie), tulburări ale limbajului matematic (discalculie), tulburari ale vocii (disfonie) etc.  Concluzii În cazul în care până la vârsta de trei ani și jumătate copilul nu vorbește, vă recomandăm să mergeți cu el la logoped! De asemenea, în cazul în care până la vârsta de cinci ani și jumătate copilul nu pronunță corect sunetele, vă recomandăm de asemenea consult de specialitate! Nota bene: rotacismul, sau afectarea pronunții sunetului R se recomandă să fie făcută după ce copilul împlinește vârsta de cinci ani! Ștefania BudacuLogoped

Rolul psiho-oncologiei în viața pacientului oncologic

Rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică În ultimii ani a început să se discute și la noi despre rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică. Destul de târziu, dar bine și acum, în contextul în care toată mass-media anunță explozia cazurilor de cancer în țara noastră.  Psihoterapeutul oncologic are un rol extrem de important în cadrul procesului bolii pacientului, rolul său fiind acela de a echilibra atât pacientul, cât și familia acestuia și / sau grupul de prieteni.  Sarcina psiho-oncologului este aceea de a prelua pacientul din faza de primire a diagnosticului și, cunoscând foarte bine dosarul medical, să-l pregătească atât pe bolnav cat și pe familia acestuia.  Pregătirea pacientului Pacientul trebuie pregătit din multe puncte de vedere: primirea diagnosticului, acceptarea diagnosticului, acceptarea unei variante de tratament, acceptarea unei variante de intervenție acolo unde este cazul și există posibilitatea – pe de altă parte, acceptarea asistenței paliative acolo unde se impune.  Sunt pacienți care nu vor să știe diagnosticul și preferă ca toate discuțiile să se poarte între personalul medical și familie, după cum sunt și pacienți care doresc ca familia să nu știe nimic și ei preiau întreaga responsabilitate a tratamentului, a terapiei și a consecințelor acestora. Primirea diagnosticului Cel mai dificil moment este primirea diagnosticului, atunci când pacientul trece prin cele cinci etape: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Ghidarea pacientului prin acest labirint de explozii emoționale, presupune din partea terapeutului mult calm și echilibru, și mai ales dragoste și înțelegere față de semenul în suferință.  Rolul familiei De partea cealaltă a balanței se află familia, care ar trebui să fie factorul de echilibru pentru pacient și să-i transmită nu doar “Fii puternic”, cât mai ales “Te iubim”. Această dragoste este confirmată de atitudinea deschisă, de o stare pozitivă emoțională – nu de lacrimi și nu de disperare! Spunând bolnavului că noi știm că este o persoană puternică, că a mai trecut și prin alte probleme – ceea ce facem este, de fapt, să punem o presiune enormă asupra lui și să îi încredințăm lui responsabilitatea reușitei tratamentului. Ghidajul oferit de psiho-oncolog Ceea ce terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să înțeleagă este faptul că boala nu este nici blestem, nici pedeapsă– ci se poate întâmpla oricui, la vârste din ce în ce mai mici.  Psiho-oncologul îl însoțește pe pacient de-a lungul parcursului lui, printre consultații, tratamente cu efecte uneori dificil de suportat din punct de vedere atât fizic cât și psiho-emoțional, îl poate ajuta cu privire la tot ceea ce înseamnă comunicare (cu partenerul de viață, copii, rude, prieteni); nu este simplu, nici ușor, iar un terapeut are mai mulți pacienți aflați în această situație – presiunea asupra lui este semnificativă!  La noi acest statut nu este discutat așa cum ar trebui, iar rolul terapeutului oncolog este de multe ori neglijat, în detrimentul echilibrului pacientului și al familiei acestuia. Ștefania BudacuPsiho-oncolog

Scroll to Top