Sunt mama unei minuni….

Cuprins

 Povestea noastră la braț cu autismul începe cand E. avea un an și 4 luni. Îl vedeam și știam, dar nu voiam să recunosc…știam că dacă recunosc…începe calvarul.

 Timpul a trecut și am decis să mergem să verificăm totuși întarzierea în limbaj. Am fost la o primă evaluare de unde am fost trimiși acasă spunându-ni-se că E. nu are absolut nicio problemă. Am ajuns acasă, dar nu eram deloc liniștită pentru că, în sufletul meu, știam că nu este așa, știam că adevărul este altul. Cu un soț care refuza să creadă că al lui copil ar avea ceva, am început să mă documentez și mai mult, să studiez și să probez pe E. tot ce învățam…totul ducea într-un singur punct.

Într-un moment în care am cedat, am povestit despre îndoielile mele unei prietene și aceasta m-a pus în legătură cu unul dintre cei mai buni psihiatri-pediatri, expert în diagnosticarea copiilor cu TSA. După grele încercări și o nerăbdare disperantă, am reușit să obținem o programare….seara pe la 20.30… seara aceea nu va fi uitată niciodată….la ora 23 totul era clar, E. prezintă elemente din spectrul autist. A urmat o perioadă neagră, de negare, de furie, împotriva tuturor…toți erau vinovați, toți îmi îmbolnăviseră copilul. Am început terapia la un cabinet particular unde ni s-a promis recuperare 100% în 2 ani…au trecut 5 luni fără nicio schimbare. E. devenise furios și refuza să mai intre în cabinetul doamnei. Mi-am dat seama că nu era în regulă ori că legatura copil-terapeut nu a fost stabilită așa cum trebuie, nu știu din ce motive, și am anulat. Am încercat să lucrez acasă pentru că locuim într-o zonă unde nu există atât de multe opțiuni pentru terapie, dar rezultatele nu apăreau, până când am ajuns să fac cunoștință cu o doamnă logoped, fondatoare a unei clinici ce are și terapie ABA. Am mers la evaluare și am primit același diagnostic.

Am început terapia ABA…au urmat 2 luni de plânsete în care simțeam că cedez, dar nu am făcut-o, el plângea în cabinet, eu pe hol. După 6 luni a început și logopedia. Singurele arii afectate ale lui E. sunt limbajul și socializarea.

Au trecut fix 11 luni….

E. știe cine suntem, vorbește, merge la grădi, nu mai poartă pampers, se descurcă singur, stă fără mine. Cândva nu știam cum se aude vocea lui.

Odată cu vorbirea am descoperit că sunt mama unei minuni…este un mic geniu. La 4 ani vorbește în engleză mai mult decât în română, cunoaște peste 500 de cuvinte din ambele limbi, numără până la 50, știe alfabetul, face calcule simple, cântă, dansează….

După toată această aventură, am înțeles că autismul nu este o boală, este un alt fel de a privi lucrurile. Când am început să privesc prin ochii lui E., am realizat că autismul este cumva o minune… E. este diferit, dar asta nu este o problemă: este pur, sincer și devotat. Nu minte, nu se preface…

Copilul meu mă iubește cu adevărat, fără să ceară ceva la schimb, mă strigă pentru că are nevoie de mine, zâmbește pentru că este fericit, plânge pentru că este trist, nu manipulează, nu constrânge…. este pur și simplu EL.

Este greu, foarte greu, dar cu oamenii potriviți, nu este imposibil. Trebuie să învățăm să acceptăm că suntem diferiți și unici în același timp.

            Sunt mama unui copil cu autism, sunt mama unei minuni, sunt mama lui E. și nu aș schimba asta pentru nimic.

E.A.S.

Scroll to Top