Introducere
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este una dintre cele mai bine studiate abordări psihoterapeutice. Există numeroase studii care arată validitatea și eficiența protocoalelor folosite în cadrul acestei abordări.
Fundamentele psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Ideea care stă în spatele dezvoltării terapiei cognitiv-comportamentale este aceea că stările noastre emoționale și reacțiile noastre, respectiv comportamentele (sănătoase sau nu) apar în urma interpretării mentale pe care noi o facem asupra evenimentelor care ni se întâmplă. Cu alte cuvinte, nu evenimentul în sine ne cauzează emoția ci felul în care noi îl interpretăm, ce anume înseamnă pentru noi. A lua o notă mai mică la un examen pentru cineva poate să nu aibă o însemnătate prea mare și, astfel, starea emoțională să fie una puțin negativă sau chiar neutră, însă pentru o altă persoană această situație poate reprezenta un eșec major și să ducă la o stare negativă pronunțată. Dacă am putea să ne uităm în mintea celor doi, în primul caz probabil am vedea gânduri precum „este doar un examen, nu contează atât de mult” pe când la cealaltă persoană am putea vedea gânduri precum „sunt un ratat, nu mă voi descurca, nu o să reușesc niciodată să iau o notă mai bună”. Ne putem da seama cu ușurință în ce măsură starea emoțională a celor două persoane va fi complet diferită.
Tipare de gândire disfuncțională
Pornind de la această premisă, s-a arătat că există mai multe tipare de gândire disfuncțională, care duc la stări emoționale disproporționate ca și intensitate, durată, valență în raport cu realitatea. Un astfel de tipar ar fi, de exemplu, catastrofarea – atunci când credem că o potențială greșeală din partea noastră ar putea avea consecințe foarte grave, catastrofice chiar. Starea noastră emoțională în acel moment va fi una foarte proastă, probabil vom resimți un nivel ridicat de anxietate, deși realitatea nu justifică acea stare. Cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentală, putem identifica aceste tipare, putem vedea în ce situații apar și cum se manifestă și putem să le corectăm, acest lucru ducând la îmbunătățirea sănătății noastre mintale.
Mituri Despre Psihoterapia Cognitiv-Comportamentală
Deși s-a demonstrat eficiența acestei abordări terapeutice, există și o serie de mituri care au apărut în jurul ei, cum ar fi:
- Terapia cognitiv-comportamentală lucrează doar cu gândurile și ignoră emoția sau ce se întâmplă în corp.
Este una dintre cele mai frecvente afirmații făcute în legătură cu terapia cognitiv-comportamentală însă ea reprezintă un mit, deoarece în acest tip de terapie folosim diverse tehnici care vizează, pe lângă partea cognitivă, și partea emoțională și chiar schimbările fiziologice care se petrec în corp. Expunerea, de exemplu, este o tehnică frecvent folosită în această terapie, iar aceasta presupune confruntarea directă cu stimulul care ne produce anxietate. De asemenea, exercițiile de relaxare vizează direct schimbările ce se petrec în corp atunci când apare anxietatea, ajutându-ne să reducem activarea. Nu în ultimul rând, chiar și tehnicile ce se focalizează pe gânduri au ca și scop, de multe ori, reglarea emoțională.
- Terapia cognitiv-comportamentală promovează gândirea pozitivă.
Și această afirmație reprezintă un mit, întrucât, în viziunea acestei abordări, scopul nu este să gândim pozitiv mereu, ci să gândim cât mai realist, să avem o gândire adaptată la realitate și care să ne ajute în atingerea stării de bine și a scopurilor noastre, în loc să ne saboteze, așa cum se poate întâmplă de multe ori.
- Acest tip de terapie nu rezolvă cauza, doar simptomul.
Din contră, unul dintre principalele beneficii ale acestei terapii este că nu se concentrează doar pe simptom, ci oferă strategii și metode prin care putem investiga mai adânc, nu rămânem doar la manifestările de suprafață ci ne uităm la acele convingeri adânc înrădăcinate care, de cele mai multe ori, duc la simptomele supărătoare. Este chiar indicat să nu lucrăm doar la nivel de suprafață ci să vedem și de unde vin aceste gânduri, cum s-au format și cum putem să le contracarăm.
- Este o terapie rigidă, cu protocoale stricte.
Există, într-adevăr, protocoale de intervenție care au rolul de a ajuta și ghida terapeutul, fiind formulate după niște principii bine studiate. Însă terapeutul are libertatea de a alege ce tehnici și în ce ordine vrea să le folosească, dacă consideră că protocolul nu este de ajutor într-un anumit caz sau necesită modificări. Se pune accent și pe judecată clinică a specialistului iar acesta trebuie să fie flexibil și să-și adapteze tehnicile folosite de la caz la caz, pentru a fi cât mai eficient. De asemenea, nu se pune accent doar pe tehnicile folosite ci și pe atitudinea terapeutului și pe relația terapeutică.
Mara Romonți
Psihoterapeut
