Gura și pixul profesioniștilor

Anxietatea de separare la copii

Introducere Anxietatea de separare la copii este un fenomen social tipic din punct de vedere al dezvoltării, ce apare în relația de atașament sănătos dintre copil și părinți între 6 și 12 luni. Această anxietate de separare normativă sau fiziologică rămâne constant observabilă până la aproximativ vârsta de 3 ani și, în circumstanțe normale, se diminuează ulterior. Anxietatea de separare adecvată dezvoltării se stinge în cele din urmă pe măsură ce copilul dezvoltă un sentiment mai mare de autonomie, abilități cognitive și înțelegerea faptului că o figură de atașament va reveni. Impact și consecințe Pe de altă parte, conform literaturii de specialitate, perpetuarea atipică a unei anxietăți de separare intense și prelungite în anii preșcolari și școlari poate fi un indicator că relația copil-părinte nu a facilitat cu succes procesul de dezvoltare al copilului. Anxietatea de separare raportată în rândul copiilor cauzează o afectare semnificativă a vieții zilnice. Copiii cu anxietate de separare nu pot frecventa adesea grădinița sau școala, au probleme în a dormi singuri, a rămâne cu o bonă sau chiar a fi singuri într-o cameră a casei.  În plus, anxietatea de separare perturbă și întârzie procesele de învățare și dezvoltare a copilului, acesta dobândindu-și cu dificultate un nivel firesc de autonomie.  Caracteristici Caracteristica centrală a anxietății de separare constă într-o stare de îngrijorare nerealistă și excesivă, manifestată de copil, privind separare sau anticiparea separării de figurile de atașament principale din viața sa (APA, 2013). Pentru copil, anxietatea de separare este adesea caracterizată de îngrijorări conform cărora acesta va suferi un rău (spre exemplu, va fi răpit, se va îmbolnăvi la școală etc.) și/sau figurile de atașament principale vor păți ceva rău în timpul în care nu sunt împreună cu copilul (spre exemplu, părinții nu se vor întoarce, vor fi implicați într-un accident de mașină etc.). Cei mici pot manifesta ezitarea sau refuzul de a ieși din casă pentru a merge la școală, această ezitare fiind motivată de frica de separare, frica persistentă și excesivă de a se afla în locuri în care persoanele de atașament nu sunt prezente, ezitarea sau refuzul de dormi în afara casei sau la distanță față de persoanele de atașament; coșmaruri ce au ca subiect principală separarea sau acuze somatice în urma separării sau în momentul anticipării separării de persoanele de atașament. Când sunt separați de figurile de atașament principale, copiii cu anxietate de separare simt adesea nevoia de a ști unde se află acestea și de a menține legătura constant cu ele prin diverse mijloace de comunicare. În literatură a fost raportată și prezența simptomelor fizice, care pot apărea în aproximativ 30%-50% dintre cazuri (Allen et al., 2010). Acestea includ dureri de cap, dureri de stomac, greață sau chiar vărsături atunci când are loc sau este anticipată separarea de figurile de atașament principale. Din fericire, în prezent există planuri de tratament eficiente, specifice acestei tulburări, iar prognosticul este optimist pentru copiii care beneficiază de intervenții (Lavallee & Schneider, 2019). Prevalență și debut Vârsta medie de debut a anxietății de separare este 7 ani, comparativ cu 11 ani pentru orice altă tulburare de anxietate sau tulburare de control al impulsurilor (Kessler et al., 2005). Anxietatea de separare tinde să aibă o prevalență crescută la copiii cu vârste sub 8 ani, remarcându-se o tendință de scădere odată cu creșterea în vârstă a copilului. Unele studii indică în general rate mai mari de anxietate de separare în rândul fetelor. Evaluarea domeniilor afectate Următoarele domenii trebuie luate în considerare: Teodora-Maria NeacșuPsiholog clinician/Terapeut ABA

Psihologia Copilului: Etapele de Dezvoltare

Introducere Dezvoltarea copilului este un proces extrem de dinamic și variat, implicând schimbări semnificative în domeniile fizic, cognitiv, emoțional și social. Înțelegerea acestor etape este esențială pentru părinți, educatori și profesioniști în sănătate pentru a oferi sprijin adecvat pe măsură ce copilul crește și se dezvoltă. Etapa Nou-Născutului (0-2 ani) Dezvoltarea Fizică Dezvoltarea Cognitivă Dezvoltarea Emoțională și Socială Etapa Copilăriei Timpurii (2-6 ani) Dezvoltarea Fizică Dezvoltarea Cognitivă Dezvoltarea Emoțională și Socială Etapa Copilăriei Mijlocii (6-12 ani) Dezvoltarea Fizică Dezvoltarea Cognitivă Dezvoltarea Emoțională și Socială Etapa Adolescenței (12-18 ani) Dezvoltarea Fizică Dezvoltarea Cognitivă Dezvoltarea Emoțională și Socială Concluzie Dezvoltarea copilului este un proces continuu și complex, influențat de factori genetici, de mediu și culturali. Înțelegerea etapelor de dezvoltare ajută părinții și profesioniștii să sprijine copiii în mod adecvat, asigurându-le un mediu favorabil pentru creștere și dezvoltare armonioasă. Adriana PlatonPsiholog clinician

Eficacitatea terapiei cognitive-comportamentale în tulburările obsesiv compulsive

Introducere Terapie Cognitiv-Comportamentala are la bază principiul conform căruia gandurile pe care le avem determină comportamente, iar aceste comportamente vin și întăresc cogniția (felul în care gândim). Terapia cognitiv-comportamentală și tulburările obsesiv-compulsive În cazul tulburărilor obsesiv compulsive, această terapie este benefică, deoarece vizează cele două aspecte implicate: comportamentele (obsesive) și gândurile care le determină și le întrețin. Manifestarea tulburării obsesiv-compulsive Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă ca o serie de ritualuri menite să ajute buna desfășurare a activităților și a vieții. Aceste ritualuri pornesc de la mici gesturi si ajung până la fraze și comportamente complicate, care consumă timpul și energia persoanei. Procesul de renunțare la ritualuri Renunțarea la ritual (sau ritualuri uneori) este dorită, dar imposibil de realizat fără ajutor de specialitate, deoarece persoana afectată trebuie să dărâme bariere construite în timp îndelungat și să lupte cu propriile gânduri. Acest lucru se realizează pas cu pas, pacientul fiind ghidat prin hățișul constructelor proprii către liniștea dorită, prin accesul la propriile resurse subconstiente care ajută la îmbunătățirea calității vieții. Rolul activ al pacientului în terapie Rolul pacientului nu este unul pasiv, ci dimpotrivă, este deosebit de activ: acesta trebuie pornește în auto descoperire, prin conștientizarea gândurilor și a ruminațiilor obsesive și, implicit a comportamentelor care vin să “salveze” dezastrele care ar veni asupra individului.  Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentala, editura Trei,  2011, pag. 288: “Utilizarea ritualurilor pentru a reduce pericolul generat de trăirea unor emoții negative prea puternice îl împiedică pe pacient să se expună la experiențe care ar putea infirma gândurile și convingerile legate de caracterul periculos al obsesiilor”. Provocările terapiei Pacientul vine în terapie pentru rezolvarea problemelor sale, dar nu întotdeauna el este dispus să muncească și să lupte în acest sens, așteptând de multe ori înfăptuirea unui miracol de către psihoterapeut, miracol care să-i redea confortul dorit. În acest sens, involuntar, de multe ori el sabotează terapia deoarece nu este dispus să renunțe la comportamentele “asiguratoare”. Concluzie Terapia este o activitate comună, un dans care poate avea loc doar în doi. Referințe: Holdevici, I. (2009), Tratat de Psihoterapie Cognitiv-Comportamentala, Ed. Trei Ștefania BudacuPsiho-oncolog

Terapia senzorială digitalizată în recuperarea copiilor

Terapia digitalizată și tehnologia Terapia senzorială digitalizată ne permite să folosim mijloacele tehnologice pentru a întreprinde o terapie mai avansată, mai complexă, în recuperarea abilităților senzoriale ale copiilor. Din păcate, tehnologia este frecvent asociată cu un impact negativ asupra dezvoltării copiilor, dar acest lucru este însă o preconcepție formată la nivelul societății legată de tehnologie (Ricci et al., 2023). În realitate, folosirea tehnologiei aduce atât beneficii cât și dezvantaje dezvoltării copiilor drept urmare nu este recomandat să respingem utilitatea acesteia dacă metodele de intervenție sunt supravegheate de un specialist și au scopuri și bareme clare în recuperare. Tehnologia este ubicuă lumii moderne în care trăim, astfel interacțiunea cu aceasta este inevitabilă și nu poate fi respinsă. Contează mai mult cum o folosim și în ce scop pentru a ne asigura că ea are un impact pozitiv asupra vieții noastre. Desigur, termenul de tehnologie este foarte vast și cuprinde atât folosirea smartphone-urilor, petrecerea timpului în fața televizorului la desene animate, folosirea social media și a internetului de către copii și adolescenți cât și terapia digitalizată prin folosirea unui ecran inteligent. Dar, terapia senzorială digitalizată este foarte diferită față de celelalte și poate fi considerată “tehnologie” doar prin faptul că se folosește de un ecran inteligent extrem de complex, având însă utilitate terapeutică. Ecranul inteligent în terapia senzorială digitalizată Spre exemplu, ea nu are ca scop folosirea internetului, destinderea compulsivă în fața unui ecran sau înlocuirea joculețelor educative de grup și a interacțiunii umane. Ea are ca scop recuperarea unor abilități senzo-motorii prin alcătuirea unor exerciții care testează timpii de reacție, discriminarea stimulilor vizuali, echilibrul proprioceptiv, folosirea tuturor membrelor în mișcări ample și motricitatea fină, într-un mediu controlat și cu criterii măsurabile. În trecut, aceste exerciții se construiau și se executau prin mijloace clasice care au fost ulterior depășite în utilitate și eficiență de mijloacele digitalizate. Dacă vrei să măsori abilitățile de procesare vizuală, selectând timpii de reacție și discriminarea între stimulii vizuali ca exerciții-criteriu, vei reuși să faci lucrul acesta mai rapid și mai consistent dacă te folosești de un ecran decât dacă încerci să măsori aceleași abilități printr-un exercițiu cu materiale fizice. Ecranul inteligent elimină de asemenea varianța între sesiunile de măsurare, el poate fi calibrat să repete întocmai același exercițiu fără eroare spre deosebire de alte mijloace clasice. Așa cum am menționat într-un articol anterior, (link: Importanța-relevanța evaluărilor clinice) “repetabilitatea” sau coerența unui test psihologic stă la baza procesului de standardizare și duce la o măsurare mai bună. Așa și în terapia senzorială, dacă ai exerciții întreprinse de un ecran inteligent care le repetă aproape perfect cu același set de condiții stabilite de specialist, poți fi mai sigur când clientul tău face progrese pentru că ai o măsurare exactă a performanței lui de la sesiune la sesiune și poți calibra cu exactitate dificultatea fiecăreia. Ecranul inteligent susține și un istoric al fiecărei sesiuni pentru a ușura urmărirea progresului. Un alt avantaj al mijloacelor digitalizate este factorul „noutate” pe care acestea îl aduc. În urmă cu câteva decenii era de neconceput complexitatea intervențiilor de terapie senzorială ce pot fi realizate. Acum, putem construi lumi virtuale ce se simt reale, povești pe care le putem transmite copiilor prin imagine, auz, prin mișcare, îi putem angrena în exerciții educative și paliative care îi captivează mai puternic dacă includem și elemente digitalizate. Terapia senzorială digitalizată ca procedeu holistic Terapia senzorială digitalizată este un procedeu holistic, ea determină cufundarea într-o lume a stimulării senzoriale care îmbină toate simțurile și este în special apreciată de copii pentru că le stârnește fascinația și le îmbogățește imaginația.  Integrarea senzorială este scopul principal al acestei terapii, fapt ce nu este posibil fără concordanța exercițiilor în stimulare. Combinația de stimuli vizuali, tactili, auditivi implementată sub forma unor exerciții proprioceptive de mișcări ample sau fine este specială terapiei digitalizate și face parte din suita de mijloace moderne prin care putem să susținem recuperarea senzo-motorie a copiilor. Un plan de intervenție terapeutic senzorial, serios și eficient, va dispune de mijloace digitalizate, aducând noutate și inovație atât intervenției cât și domeniului. Este important să îmbrățisăm aportul pozitiv al acestora și să învățăm să alcătuim intevenții cât mai eficiente pentru clienții noștrii. Terapia senzorială digitalizată nu exclude și nu își propune să înlocuiască mijloacele clasice de terapie senzorială. De altfel, nici nu ar fi indicat să le comparăm direct sau să considerăm că una este “mai bună” decât cealaltă. Terapia digitalizată este o intervenție de sine stătătoare cu validitate crescută în facilitarea recuperării copiilor, un procedeu modern de stimulare concomitentă a mai multor simțuri care merită să fie inclusă într-un plan de intervenție în funcție de nevoile copilului. Referințe: Ricci, R. C., De Paulo, A. S. C., De Freitas, A. K. P. B., Ribeiro, I. C., Pires, L. S. A., Facina, M. E. L., Cabral, M. B., Parduci, N. V., Spegiorin, R. C., Bogado, S. S. G., Chociay, S., Junior, Carachesti, T. N., & Larroque, M. M. (2023). Impacts of technology on children’s health: a systematic review. Revista Paulista De Pediatria, 41 Andrei ȘerbanPsiholog clinician/Terapeut senzorial

Evaluare kinetoterapeutică la adulți

Introducere Kinetoterapia joacă un rol important în recuperarea și îmbunătățirea funcțiilor fizice pentru adulții care suferă de o varietate de afecțiuni. Indiferent dacă vă recuperați după o intervenție chirurgicală, gestionați durerea cronică sau vă reabilitați după o accidentare, o evaluare aprofundată a kinetoterapiei este piatra de temelie a unui plan de tratament eficient. Această evaluare este un proces cuprinzător care permite kinetoterapeuților să înțeleagă nevoile unice ale pacientului și să creeze programe de kinetoterapie personalizate pentru a promova recuperarea și funcționarea optimă. Ce este o evaluare de kinetoterapie? O evaluare de kinetoterapie este o evaluare inițială efectuată de un kinetoterapeut autorizat. Această evaluare include o revizuire detaliată a istoricului medical al pacientului, o examinare fizică și testare funcțională pentru a determina cauza principală a oricăror probleme și pentru a stabili o linie de bază pentru tratament. Componentele unei evaluări de kinetoterapie 1. Revizuirea istoricului medical 2. Examen subiectiv 3. Examinarea obiectivă 4. Evaluare funcțională Importanța unei evaluări amănunțite O evaluare cuprinzătoare a terapiei fizice este critică din mai multe motive: Concluzie Evaluarea kinetoterapeutică pentru adulți este prima etapă în procesul de recuperare, oferind baza unui tratament și recuperare eficientă. Aceasta implică o evaluare detaliată a istoricului medical, examen fizic și funcțional și stabilirea de obiective în colaborare. Această abordare cuprinzătoare asigură că pacienții primesc îngrijire personalizată și eficientă, conducând în cele din urmă la rezultate îmbunătățite și la o calitate îmbunătățită a vieții. Dacă vă gândiți la kinetoterapie, înțelegeți că această evaluare inițială este o investiție în sănătatea și bunăstarea dvs., creând scena pentru o călătorie de recuperare de succes. Angel PădurețKinetoterapeut

Terapia cognitiv-comportamentală în contextual tulburărilor de personalitate

Caracteristicile tulburărilor de personalitate Tulburările de personalitate sunt caracterizate prin modele de deteriorare de lungă durată care se manifestă în mai multe domenii de funcționare, inclusiv: (Matusiewicz et al., 2010) Diferența dintre tulburările Axei I și Axei II Tulburările clinice de pe Axa I (de exemplu, depresia, anxietatea) sunt în general considerate perturbări acute în funcționarea normală. În schimb, problemele Axei II sunt conceptualizate ca modele cronice și adesea insolubile de disfuncție. Cu toate acestea, descoperirile recente sugerează că persoanele cu patologie a personalității pot demonstra o îmbunătățire simptomatică în timp. Există tot mai multe dovezi că terapia cognitiv-comportamentală (TCC) poate reduce simptomele și poate îmbunătăți funcționarea în rândul persoanelor cu tulburări de personalitate. Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) 1. Potrivirea TCC pentru tulburările de personalitate TCC este potrivită pentru a aborda problemele variate și adesea de lungă durată ale pacienților cu tulburări de personalitate din mai multe motive: 2. Tehnici TCC TCC încorporează o gamă largă de tehnici pentru a modifica acești factori: 3. Relația terapeutică CBT pentru tulburările de personalitate subliniază importanța unei relații terapeutice de sprijin și colaborare, care sporește dorința pacientului de a face schimbări și servește ca o sursă puternică de schimbare. Mai multe aspecte ale cadrului conceptual al terapiei cognitiv-comportamentale fac adecvată abordarea deficienței pervazive și difuze observate în mod obișnuit în rândul pacienților cu tulburări de personalitate (Matusiewicz et al., 2010). Tulburările de personalitate Referințe: Matusiewicz, A. K., Hopwood, C. J., Banducci, A. N., & Lejuez, C. W. (2010). The Effectiveness of Cognitive Behavioral Therapy for Personality Disorders. Psychiatric Clinics, 33(3), 657–685 Teodora-Maria NeacșuPsiholog clinician

Shadow – ce este și când este obligatoriu?

Ce este un shadow? Un shadow este o persoană care oferă sprijin individualizat unui copil cu tulburare din spectrul autismului în mediul școlar sau în alte contexte sociale. Rolul shadow-ului este de a facilita integrarea și participarea activă a copilului în activitățile educaționale și sociale, oferindu-i suportul necesar pentru a depăși provocările cu care se confruntă. Un shadow poate fi un educator specializat, un terapeut sau un asistent educațional cu formare specifică în lucrul cu copiii cu nevoi speciale. Importanța shadow-ului pentru copiii cu autism Copiii cu tulburare din spectrul autismului se confruntă adesea cu dificultăți legate de comunicare, comportament și interacțiune socială. Un shadow poate oferi suportul necesar pentru depășirea acestor provocări, promovând: Când este obligatoriu un shadow? Concluzie Implicarea unui shadow poate fi esențială pentru copiii cu autism, oferind suportul necesar pentru a se integra și a progresa în mediul școlar și social. Prin intervenții personalizate și suport constant, shadow-ul creează un mediu propice pentru învățare și dezvoltare, asigurându-se că fiecare copil își atinge potențialul maxim. Totodată, suportul oferit de shadow poate contribui la creșterea autonomiei copilului, a încrederii în sine și la  dezvoltarea abilităților pentru o viață independentă. Referințe: DSM-5, Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (ediția a 5-a). Medicala CALLISTO.Hamid, A., Muhammad, H., & Ullah, I. (2020). Role of Shadow Teacher in the provision of Academic and Social Support for Children with Special Needs at Inclusive Schools. Journal of Inclusive Education, 4(1), 129-144.Manansala, M. A., & Dizon, E. I. (2008). Shadow teaching scheme for children with autism and attention deficit-hyperactivity disorder in regular schools. Education quarterly, 66(1). Viorica PîrliiPsiholog clinician/Terapeut ABA

Rolul atelierelor creative în integrarea socială a copilului cu autism

Introducere Tulburarea spectrului autist (ASD) este o afecțiune neurologică caracterizată prin tulburări în interacțiunea socială, comunicare, comportament, modele și interese restrictive și repetitive (American Psychiatric Association, 2000). Persoanele cu TSA au adesea comportamente fixe și provocări de procesare senzorială. Atelierele îi ajută pe copii să-și îmbunătățească procesarea senzorială, comportamentul și abilitățile de interacțiune (Case-Smith & Arbesman, 2008). Rolul Atelierelor de Creație Atelierele de creație se bazează pe experiențe și teorii care presupun că procesul creativ implicat în autoexprimarea artistică îi ajută pe oameni să-și gestioneze problemele. În consecință, scopurile sunt: ​​creșterea stimei de sine și a conștientizării de sine, dezvoltarea abilităților de coping, sprijinirea decesului și acceptării, obținerea unei înțelegeri, structurarea comportamentului, reducerea stresului și dezvoltarea abilităților interpersonale (Schweizer et al., 2019). Tipuri de activități artistice în atelierele de creație Părinții caută îndrumare socială pentru copiii lor, de obicei sub forma unor grupuri de abilități sociale. Există mai multe intervenții privind abilitățile pentru copiii cu autism, cum ar fi atelierele creative. Perruzza și Kinsella (2010) au considerat ocupațiile artistice creative ca o activitate bazată pe artă care stimulează creativitatea unei persoane. Acestea pot include pictura, desenul, scrierea creativă, muzica și artele. S-a demonstrat că activitățile artistice creative au efecte pozitive asupra abilităților de performanță ale copiilor cu TSA. De exemplu, copiii cu TSA au adesea probleme în comunicarea și interacțiunea cu ceilalți, iar desenul sau pictura le permite să se exprime și să comunice într-un mod indirect cu ceilalți (Schweizer et al., 2019). Efectele Pozitive ale Activităților Artistice Intervențiile artistice creative s-au dovedit a fi eficiente în vizarea deficitelor comportamentale, sociale și de dezvoltare la copiii cu TSA (Schweizer et al., 2019). Artele creative le permit copiilor să se exprime prin diferite medii și le oferă un spațiu sigur pentru a comunica și a-și dezvolta abilitățile. Utilizarea diferitelor materiale de artă poate oferi o gamă largă de experiențe senzoriale. Această caracteristică unică a activităților artistice poate aduce beneficii persoanelor cu dificultăți de procesare senzorială și de reglare emoțională, probleme ce sunt comune în rândul persoanelor diagnosticate cu TSA (Schweizer et al., 2019). Completarea procesului de învățare prin activități creative Completarea procesului de învățare cu activități creative, ateliere de creație, oferă un mediu alternativ de comunicare și exprimare pentru copiii cu autism  și poate contribui la crearea unui mediu de stimuli controlați, ajutând copilul să nu fie copleșit (Elmarakbi et al., 2023). Modelarea artistică stimulează dezvoltarea ideilor, abilitățile motorii, orientarea sarcinilor, legăturile cauze și efect, înțelegerea spațială, recunoașterea formelor, experiența ta în spațiul din jur și dezvoltarea contactului vizual. Aceste experiențe tactile și vizuale ar trebui să stimuleze schimbarea comportamentului și integrarea experiențelor și comportamentelor cognitive, senzoriale și kinestezice (Schweizer et al., 2014). Referințe: Association, A. P. (2000). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. Text Revision Case-Smith, J., & Arbesman, M. (2008). Evidence-Based Review of Interventions for Autism Used in or of Relevance to Occupational Therapy. The American Journal of Occupational Therapy, 62(4), 416–429Elmarakbi, N., Pearson, A., & Macintyre, J. (2023, September 11). Creative Design Thinking Approach to Support the Complex Learning Environment of the Classroom for Autistic Children and their TeachersPerruzza, N., & Kinsella, E. A. (2010). Creative Arts Occupations in Therapeutic Practice: A Review of the Literature. British Journal of Occupational Therapy, 73(6), 261–268Schweizer, C., Knorth, E. J., & Spreen, M. (2014). Art therapy with children with Autism Spectrum Disorders: A review of clinical case descriptions on ‘what works.’ The Arts in Psychotherapy, 41(5), 577–593Schweizer, C., Knorth, E. J., van Yperen, T. A., & Spreen, M. (2019). Consensus-based typical elements of art therapy with children with autism spectrum disorders. International Journal of Art Therapy, 24(4), 181–191 Teodora-Maria NeacșuPsiholog clinician/Terapeut ABA

Dezvoltare socio-emoțională – informații esențiale pentru stimularea inteligenței emoționale a copiilor

Dezvoltarea socio-emoțională a copilului reprezintă fundamentul pe care se construiește o viață împlinită și relații interpersonale sănătoase în viitor. În timp ce dezvoltarea fizică a copilului este adesea ușor de observat și de evaluat, dezvoltarea sa socio-emoțională poate fi mai subtilă și mai complexă. În acest articol ne-am propus să vorbim pe larg despre dezvoltarea socio-emoțională – de ce este atât de importantă în copilărie și adolescență, care sunt factorii care influențează aceste componente și ce strategii poți aplica pentru a contribui la evoluția sănătoasă a copilului. 1. Dezvoltarea socio-emoțională – ce înseamnă și de ce este atât de importantă? Dezvoltarea socio-emoțională este un proces complex prin care copiii își formează și își dezvoltă capacitatea de a înțelege, exprima și gestiona emoțiile, precum și de a construi și menține relații sociale pozitive. Aceasta reprezintă o componentă esențială a dezvoltării generale a copilului și joacă un rol crucial în succesul său pe termen lung, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Este important ca orice copil să se dezvolte sănătos din punct de vedere social și emoțional. Abilitățile de comunicare, empatie și cooperare căpătate în copilărie sunt esențiale pentru construirea și menținerea relațiilor sănătoase pe tot parcursul vieții. Aceste abilități ajută la formarea unor relații puternice cu familia, prietenii și ulterior, cu partenerii de viață. În copilăria timpurie, dezvoltarea socio-emoțională se manifestă prin capacitatea de a forma atașamente sigure cu părinții sau îngrijitorii (bonă, bunici etc.), de a-și exprima și gestiona emoțiile și de a interacționa pozitiv cu cei din jurul lor. În adolescență, dezvoltarea socio-emoțională se aprofundează, pe măsură ce copiii devin mai conștienți de sine și își formează identitatea personală. Capacitatea de a gestiona emoțiile și de a naviga relațiile sociale devine și mai importantă în această perioadă de tranziție. Copiii și adolescenții care au beneficiat de o dezvoltare socio-emoțională sănătoasă ajung adulți capabili să formeze și să mențină relații de calitate, să facă față provocărilor vieții și să ia decizii responsabile. Cu toate acestea, trebuie să menționăm faptul că dezvoltarea socio-emoțională nu este un proces limitat doar la etapa copilăriei sau adolescenței, ci trebuie să fie o preocupare pe toată durata vieții. Indiferent de vârstă, este important să stimulăm și să îngrijim aceste aspecte ale dezvoltării noastre sociale și emoționale. 2. Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor din primele luni de viață, până în adolescență Dezvoltarea din punct de vedere social și emoțional din copilărie, până în adolescență, reprezintă baza pentru o viață de adult sănătoasă și echilibrată. O dezvoltare socio-emoțională deficitară poate avea efecte negative semnificative asupra relațiilor interpersonale, sănătății mentale, succesului profesional și bunăstării generale a individului în viața de adult. În continuare vom vedea ce rol are dezvoltarea emoțională la copii, din primele luni de viață, până în adolescență. Perioada între 0-6 ani (copilărie timpurie) În primele luni de viață ale oricărui copil se formează atașamentul față de părinți sau îngrijitori. Acest atașament oferă un sentiment de siguranță și încredere, fiind esențial pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă. Bebelușii reacționează la atingeri blânde și la îmbrățișări și încep să își exprime nevoile și dorințele prin plânsete, zâmbete și alte semnale nonverbale. Copiii care cresc într-un mediu sănătos, cu multă iubire și atenție din partea părinților, vor începe să își dezvolte și empatia – un exemplu bun în acest sens este bebelușul care încearcă să consoleze pe cineva care plânge prin atingeri blânde sau chiar îmbrățișări.  Pe măsură ce cresc, copiii încep să își îmbunătățească abilitățile sociale și emoționale prin interacțiunile cu ceilalți și prin explorarea mediului înconjurător. Cei mici vor interacționa mult mai activ cu alți copii de vârsta lor, se vor implica în jocuri de grup și vor dezvolta prietenii. Tot în această perioadă de copilărie timpurie încep să învețe reguli sociale de bază, cum ar fi împărțirea și așteptarea rândului, dar și strategii de rezolvare a conflictelor care ar putea să apară. Este extrem de important ca cei mici să aibă parte de susținere și încurajare din partea adulților – în acest fel ei vor crește cu o imagine de sine pozitive și vor începe să aibă încredere în propriile abilități. Perioada de 6-12 (copilărie mijlocie) În copilăria mijlocie, cuprinsă între vârsta de 6 și 12 ani, dezvoltarea socio-emoțională continuă să fie un aspect esențial al creșterii și dezvoltării copilului. În această perioadă, copiii încep să își consolideze și să își extindă abilitățile sociale și emoționale într-un mod mai complex și mai profund. Vorbim în mod special de o îmbunătățire la nivelul comunicării. În această perioadă copiii vor reuși să își exprime mult mai bine gândurile și sentimentele și vor învăța să interpreteze corect limbajul nonverbal al celor din jurul lor. Începând cu vârsta de 6-7 ani, copiii reușesc să stabilească și să mențină relații sănătoase și echilibrate cu cei din jur, relații bazate pe respect reciproc și încredere.  Relațiile de prietenie cu colegi de școală sau vecini devin mult mai stabile, iar relațiile cu adulți mai complexe, cu un grad mai mare de maturitate. O parte importantă a acestei dezvoltări socio-emoționale este ascultarea activă. Copiii învață să asculte și să înțeleagă punctele de vedere ale altor persoane și să răspundă în mod adecvat la acestea. Tot în perioada de copilărie mijlocie, copiii își dezvoltă abilități de exprimare a emoțiilor într-un mod sănătos și constructiv, în loc să le reprime sau să le exteriorizeze într-un mod negativ. Prin gestionarea sănătoasă a emoțiilor complexe, aceștia vor reuși să facă față stresului și presiunii legate de școală, de relațiile sociale sau ale aspecte ale vieții lor. Perioada de 12-18 ani (adolescență) Adolescența este considerată una dintre cele mai dificile perioade din punct de vedere social și emoțional. Această etapă este marcată de numeroase schimbări fizice, psihologice și sociale, iar tinerii se confruntă cu o serie de provocări și presiuni care pot avea un impact semnificativ asupra stării lor emoționale și relațiilor interpersonale. Însă, dacă adolescenții au avut parte de o dezvoltare socio-emoțională sănătoasă încă din primii ani de viață, vor reuși să treacă mult mai ușor peste provocări. Se vorbește foarte mult despre adolescență și …

Dezvoltare socio-emoțională – informații esențiale pentru stimularea inteligenței emoționale a copiilor Read More »

Bullying – cauze, efecte și modalități prin care victimele pot gestiona eficient acest fenomen

Bullying-ul este mult mai mult decât o simplă dispută între copii pe terenul de joacă sau un episod de contrazicere între colegi de muncă. Este o realitate omniprezentă care afectează atât copiii, cât și adulții, indiferent de statut social, etnie sau vârstă. În continuare ne-am propus să prezentăm informații despre bullying care îți vor fi de mare ajutor în situația în care te confrunți cu o astfel de situație sau dacă vreodată vei fi martorul unei scene de agresiune. Vom vorbi despre ce e bullying-ul, cum se manifestă, care sunt cauzele acestui comportament negativ, dar și care sunt efectele pe care le produce. 1. Ce înseamnă bullying și când s-a vorbit pentru prima dată despre acest fenomen? Bullying-ul are o definiție destul de complexă, tocmai pentru a putea fi identificat mai ușor – este un comportament agresiv, repetat și intenționat asupra unei persoane vulnerabile. Această acțiune de intimidare poate fi fizică, verbală sau socială și poate avea loc într-o varietate de medii, de la școli, la locuri de muncă sau comunități. Definiția bullying-ului se referă la un model de comportament negativ care se repetă de-a lungul timpului, cu scopul de a răni, de a intimida sau de a controla o persoană. Bullying-ul este intenționat și folosit în majoritatea cazurilor pentru exercitarea puterii – tocmai din acest motiv, el apare în situațiile în care există un dezechilibru de putere, adică agresorul este mai puternic sau are o influență mai mare decât victima sa.  Cuvântul ”bullying” este relativ recent, însă acest comportament a fost studiat de-a lungul timpului în diferite culturi și societăți. Termenul a fost folosit pentru prima dată în secolul al XVI-lea și se referă la gesturi de agresiune fizică sau verbală între oameni. Cu toate acestea, conceptul de bullying a evoluat și a început să fie folosit pentru a descrie comportamente repetate de intimidare sau agresiune, mai ales în contexte sociale, cum ar fi școlile sau locurile de muncă.  Primele cercetări academice asupra bullying-ului au început să fie publicate în anii 1970 și 1980, iar din acea perioadă a început să crească interesul pentru înțelegerea acestui fenomen și a impactului său asupra individului și societății în ansamblu. 2. Tipuri de bullying și cum se manifestă fiecare – informații utile Există mai multe forme de bullying, iar acestea se diferențiază în funcție de mediul în care au loc și de modul în care se manifestă. În continuare vom discuta despre cele mai comune tipuri de bullying și cum sunt definite ele. Bullying verbal Bullying-ul verbal este o formă de agresiune care implică utilizarea cuvintelor sau a limbajului pentru a răni, umili sau intimida o altă persoană. Agresorul poate folosi insulte sau porecle jignitoare pentru a-și răni victima, poate face glume sau comentarii umilitoare la adresa sa sau poate aduce în mod repetat critici nedrepte cu scopul de a-i submina stima de sine. În multe cazuri vorbim chiar și de hărțuire verbală, în care agresorul folosește un limbaj abuziv pentru a-și controla sau intimida victima. Bullying fizic Bullying-ul fizic reprezintă utilizarea forței sau a violenței pentru a răni, intimida sau controla o altă persoană. În astfel de situații, agresorul poate lovi pentru a produce durere sau vătămare fizică, poate folosi forța fizică pentru a determina victima să facă ceva împotriva voinței sale, poate distruge proprietatea victimei cu scopul de a provoca daune materiale sau poate folosi amenințările și forța pentru a obține bani sau alte bunuri într-o mod nelegitim.  Bullying social Dacă te întrebi ce este bullying-ul social, răspunsul este unul simplu: izolarea, excluderea sau manipularea relațiilor sociale ale unei persoane în scopul de a o umili, de a o controla sau de a-i provoca suferință emoțională. Întâlnim această formă de bullying mai ales în rândul adulților, sub diverse forme. Spre exemplu, colegii de muncă exclud o persoană din diferite activități sau evenimente cu scopul de a o marginaliza. Un alt exemplu de bullying social este atunci când agresorii răspândesc zvonuri despre victima lor în mediul social pentru a compromite reputația acesteia. Manipularea relațiilor sociale și umilirea în public reprezintă alte forme de bullying social. Bullying online Bullying-ul online, cunoscut și sub numele de cyberbullying, este caracterizat prin utilizarea internetului, rețelelor de socializare sau altor mijloace electronice pentru a intimida, hărțui sau răni o altă persoană. Publicarea sau distribuirea de informații personale sau false despre o persoană fără permisiunea acesteia, monitorizarea constantă și agresivă a activităților online (fenomenul numit și ”cyberstalking”) sau modificarea imaginilor sau conținutului digital cu scopul de a compromite reputația sau intimitatea sa reprezintă doar câteva exemple de bullying în mediul online. Bullying sexual Bullying-ul sexual implică comportamente sau acțiuni de natură sexuală care sunt utilizate pentru a intimida sau hărțui o altă persoană. În această categorie intră comentariile cu conținut sexual, glumele ofensatoare sau propunerile indecente, atingerile sau contactele fizice nepotrivite precum și utilizarea relațiilor sexuale pentru a exclude sau manipula o altă persoană într-un mediul social sau profesional. Bullying rasial Bullying-ul rasial are la bază caracteristicile legate de rasă, etnie sau origine culturală. În astfel de situații, persoanele agresoare fac comentarii sau glume ofensive, discriminatorii sau stereotipice legate de rasa sau etnia victimei. Insultele sau poreclele jignitoare, excluderea socială și hărțuirea verbală sau fizică pe criterii rasiale fac parte tot din această categorie de bullying. 3. Cauzele bullying-ului – care sunt factorii care stau la baza acestui comportament? La baza unul astfel de comportament pot sta mai multe cauze. Spre exemplu, uneori, agresorii pot avea trăsături individuale care îi predispun la agresivitate, cum ar fi lipsa empatiei, impulsivitatea sau dificultățile de reglare a emoțiilor. De asemenea, unele probleme de sănătate mentală, cum ar fi tulburările de comportament sau personalitate, pot contribui la  dezvoltarea unor astfel de comportamente agresive. Există și medii care permit sau tolerează comportamentele nepotrivite care pot duce ulterior la apariția bullying-ului. Deși pare greu de crezut, în unele școli sau locuri de muncă există chiar o cultură a violenței sau a supremației care pot facilita acțiunile de intimidare sau hărțuire. Lipsa supravegherii sau intervenției din partea adulților în situațiile de bullying poate …

Bullying – cauze, efecte și modalități prin care victimele pot gestiona eficient acest fenomen Read More »

Generalizarea în terapia ABA

În terapia ABA (Analiza Comportamentală Aplicată), generalizarea este un concept esențial care se referă la capacitatea unei persoane de a transfera comportamentele și abilitățile învățate într-un context specific către alte contexte, situații, stimuli sau medii. Generalizarea este crucială pentru a asigura că abilitățile dobândite sunt funcționale și utile în viața de zi cu zi. Iată câteva aspecte și strategii legate de generalizare în terapia ABA: Tipuri de Generalizare 1. Generalizarea stimulilor: 2. Generalizarea răspunsurilor: 3. Generalizarea situațională: Strategii pentru Facilitarea Generalizării 1. Varietatea învățării: 2. Programarea pentru generalizare: 3. Instrucțiuni variate și multiple exemple: 4. Întărire naturală: 5. Medii variabile: 6. Implicarea familiei și a comunității: Monitorizarea și Evaluarea Generalizării Colectarea de date: Monitorizează și înregistrează comportamentele pentru a evalua dacă generalizarea are loc. Utilizează grafice, jurnale și alte instrumente de colectare a datelor pentru a urmări progresul. Revizuirea obiectivelor: Ajustează obiectivele de terapie în funcție de progresul observat în generalizare. Dacă generalizarea nu are loc așa cum a fost planificat, reevaluează și ajustează strategiile folosite. Generalizarea este un proces continuu și necesită atenție constantă și ajustări pentru a asigura că abilitățile învățate sunt utile și aplicabile în viața de zi cu zi a persoanei. Ștefania Zorcă

Ce este raportul de evaluare psihologică?

Ce conține un raport psihologic? Un raport psihologic reprezintă un document redactat de psihologul clinician, cu o lungime variabilă, între 3-10 pagini, un raport bun răspunde clar și obiectiv întrebării (motivului) clientului. Acesta conține: Subiectele abordate în raportul psihologic clinic pot fi foarte variate, cele mai multe rapoarte sunt structurate adecvat în jurul axei constituite din prezentarea funcționării cognitive, emoționale şi a modului de relaționare interpersonală. Pe lângă aceste aspecte, raportul psihologic poate include informații asupra punctelor forte, aptitudinilor vocaționale, defenselor (mecanismelor de coping), potenţialului suicidal, comportamentului în condiții de stres, impulsivității, ariilor de conflict, sexualității (Groth-Marnat & Wright, 2016).  Cerințele de întocmire ale unui raport psihologic Pentru ca o informație să se regăsească în raportul psihologic ar trebui să corespundă următoarelor criterii:  •  să corespundă contextului care a generat cererea de evaluare; •  să fie necesară pentru a răspunde la întrebarea ce a generat evaluarea;  •  să corespundă cunoștințelor celui ce a realizat cererea (adică a clientului);  •  să contribuie la înțelegerea particularităților persoanei. Deși nu există un format unic pentru raportul psihologic, este important ca el să integreze atât informația cunoscută despre client/pacient înaintea procesului de evaluare sau terapie, cât şi informația nouă, pusă în evidență în urma acestui proces. Rapoartele psihologice reflectate în literatura de specialitate conțin în mare măsură elemente comune, aceastea se diferențiază de scopul urmărit al evaluării psihologice, structura și cerințele înaintate de instituția ce solicită astfel de rapoarte. Steliana Rizeanu (Pintelie) în cadrul notelor de curs ”Psihodiagnoza și evaluarea clinic a copilului și adolescentului” [6, p. 77-82] ne prezintă următoarele elemente a raportului de evaluare psihologică: Raportul de evaluare psihologică este completat de către psihologul evaluator şi cuprinde în mod sistematizat informaţii asupra subiectului rezultat în urma evaluării. În funcţie de mijloacele de evaluare folosite, raportul final poate fi: Ce conține raportul psihodiagnostic elaborat după structura oferită de Colegiului Psihologior din România? Raportul psihodiagnostic şi de evaluare psihologică elaborat de către Colegiul Psihologilor din România şi International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health cuprinde următoarele elemente: –  informaţii despre client; –  obiectivul psihodiagnosticului şi evaluării; –  descrierea succintă a componentelor psihologice; –  nivelul subiectiv; –  nivelul cognitiv; –  nivelul comportamental; –  nivelul psihofiziologic; –  nivelul de personalitate şi mecanismele defensive/adaptare; –  nivelul de relaţionare interpersonală; –  concluzii (sumarizarea informaţiilor în termeni psihologici); –  recomandări (implicaţii ale concluziilor pentru obiectivul psihodiagnosticului şi evaluării);  –  avizul psihologic. Adela MunteanPsiholog clinician

Întârziere în dezvoltarea limbajului – cauze, etape de dezvoltare și jocuri de vorbire  

Limba este un instrument vital al comunicării umane. Cu ajutorul ei gândurile, emoțiile și ideile noastre se transformă în sunete și semne care pot fi înțelese de ceilalți. Este un aspect fundamental al vieții noastre sociale și cognitive, care ne permite să interacționăm cu lumea din jurul nostru și să ne exprimăm identitatea și creativitatea. Limbajul nu este doar un set de cuvinte și structuri gramaticale, ci și un mijloc prin care construim relații, împărtășim experiențe și învățăm despre noi înșine și despre ceilalți. Tocmai de aceea, este foarte important. 1. Întârziere de limbaj la copii – informații utile De la primele sunete emise de un nou-născut până la conversațiile complexe și abstracte ale adulților, dezvoltarea limbajului este un proces fascinant și esențial în evoluția umană. Această capacitate de a învăța și de a folosi limbajul începe să se contureze în primii ani de viață și evoluează într-un ritm unic pentru fiecare individ. Totuși, întârzierea în dezvoltarea limbajului la copii reprezintă o preocupare semnificativă pentru părinți, educatori și profesioniștii din domeniul sănătății. Aceasta poate fi influențată de o varietate de factori, inclusiv aspecte genetice, mediu familial, expunerea la limbaj, sănătate și abilități cognitive. Înțelegerea acestor factori și a modalităților în care pot influența dezvoltarea limbajului este crucială pentru identificarea și intervenția timpurie în cazul copiilor care se lovesc de acest aspect. Atunci când ne confruntăm cu întârziere de vorbire la copii, este bine să nu ne îngrijorăm și să comparăm etapele generale de dezvoltare cu nivelul de comunicare al micuțului nostru! De la 0 la 6 luni: De la 6 luni la 1 an: De la 1 an la 2 ani: Copiii încep să folosească cuvinte de legătură, cum ar fi și sau sau, și să învețe să facă distincții între pronumele personale. De la 2 ani la 3 ani: Cauzele pentru întârzierea limbajului la copii Terapia ABA este o terapie comportamentală care se concentrează pe învățarea și dezvoltarea abilităților sociale, de comunicare și de comportament. Pentru copiii cu tulburări din spectrul autismului sau alte condiții care afectează dezvoltarea limbajului, terapia ABA poate fi folosită pentru a le îmbunătăți abilitățile de comunicare, precum și pentru a ajuta la reducerea comportamentelor problematice sau restrictive care pot interfera cu dezvoltarea limbajului. Pentru întârzieri de vorbire la copii cauzate de probleme senzoriale, cum ar fi hipersensibilitatea sau hipoactivitatea la stimuli, terapia senzorială este excelentă. Aceasta implică stimularea controlată și direcționată a simțurilor, precum cel tactil, vizual, auditiv și kinestezic, pentru a-l ajuta pe cel mic să regleze și să înțeleagă mai bine informațiile senzoriale și să își dezvolte abilitățile de comunicare și de interacțiune. 2. Jocuri pentru copiii cu întârziere de limbaj și exerciții – ce pot face părinții acasă Părinții pot juca un rol crucial în combaterea întârzierii de limbaj la copii prin implicarea în diverse activități și exerciții în cadrul rutinei zilnice. Iată câteva idei de jocuri și exerciții pe care părinții le pot face acasă: Citirea cu voce tare: este o modalitate excelentă de a expune copiii la limbaj și vocabular nou. Părinții pot alege cărți cu imagini colorate și texte simple și pot descrie imaginile și evenimentele în timp ce citesc. Cântece și versuri: Jocuri de imitație: Exerciții de întărire a vocabularului: Jocuri de asociere: Conversații interactive: 3. Întârziere în dezvoltarea limbajului expresiv – când să te îngrijorezi? Este important să fim atenți la semnele care ar putea indica întârzierea vorbirii la copii și să intervenim dacă observăm următoarele aspecte: Dacă observi una sau mai multe dintre aceste semne în dezvoltarea limbajului expresiv al copilului, este recomandat să discuți cu un medic sau cu un specialist pentru a obține o evaluare și pentru a discuta opțiunile de intervenție și sprijin. O intervenție timpurie poate reprezenta o diferență semnificativă în îmbunătățirea abilităților de comunicare și în facilitarea dezvoltării generale a copilului. Așadar, acum știi ce înseamnă întârziere în vorbire la copii, care sunt semnele ei, cât să consulți un specialist și ce poți face pentru a dezvolta limbajul micuțului tău. Ia în considerare informațiile și sfaturile de mai sus și apelează la specialiști atunci când consideri că ai nevoie de ajutor! Referințe: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6559061https://sci-hub.se/https://doi.org/10.1111/b.9780631203124.1996.00005.x Ștefania Zorcă

Logopedia – cum distingem formarea limbajului de recuperarea limbajului?

Ce este întârzierea în dezvoltarea limbajului? Cei mai mulți dintre noi avem senzația că limbajul și comunicarea verbală sunt un dat, spre deosebire de limbajul scris-citit-socotit, pe care suntem conștienți că le învățăm– unii mai greu decât alții (tulburari ale limbajului dislexie, dislexo-disgrafie).  Și, cu toate acestea, de fapt învățăm limbajul verbal până pe la vârsta de trei ani – trei ani și jumătate, după care îl rafinăm. Sunt copii care vorbesc abia după vârsta de trei ani, ceea ce se specialiștii numesc întârziere în dezvoltarea limbajului. Cauzele care determiă întârzierea dezvoltării limbajului sunt variate, pornind de la deficit pedagogic (copilul nu este stimulat corespunzător, folosește foarte mult ecranele), manifestă hipoacuzie – până la deficitul de intelect. Importanța funcționării neurologice normale în dezvoltarea limbajului Sigur că abilitățile intelectuale sunt importante în tot ceea ce privește dezvoltarea și evoluția ființei. În ceea ce privește limbajul verbal, zona din creier care se ocupă de acest aspect al vieții noastre este situată în emisfera stângă, unde sunt două arii, Wernicke și Brocca,  două părți ale cortexului cerebral. Astfel, pentru a se forma limbajul, este absolut necesar ca neuronii din cele două arii să aibă o dezvoltare corespunzătoare – în cazul unor leziuni traumatice în aceste zone, apare tulburarea cunoscută sub numele de afazie.  În cadrul formarii limbajului creierul este capabil să manevreze mușchii astfel încât să apară sunete, silabe și cuvinte, după care urmează exprimarea în propoziții și fraze. În cazul în care mușchii nu funcționează perfect, apar tulburările de pronunție și se impune începerea unei terapii logopedice, care vizează corectarea sunetelor respective. Limbajul – emiterea de suntete vs. aparat funcțional Atenție: în cazul copilului cu autism, echolalia nu înseamnă limbaj verbal! Faptul că din punct de vedere muscular aparatul fono-articulator este pregătit să pronunțe sunete, echolalia înseamnă doar repetarea comenzilor sau sugestiilor auzite, fără ca aceste comenzi să aibă vreun sens și să determine un răspuns din partea lui.  Pentru a fi corect, limbajul trebuie, întâi de toate, să fie format, să existe sunete și capacitate de comunicare. Așa cum am spus mai sus, limbajul se formează până în jurul vârstei de trei ani și jumătate, după care se rafinează sau, dacă este cazul, se corectează; dintre tulburările de limbaj amintim: tulburări de pronunție (dislalie monomorfă sau polimorfă), tulburări de ritm și fluență (balbism), tulburări ale limbajului scris-citit (dislexo-disgrafie), tulburări ale limbajului matematic (discalculie), tulburari ale vocii (disfonie) etc.  Concluzii În cazul în care până la vârsta de trei ani și jumătate copilul nu vorbește, vă recomandăm să mergeți cu el la logoped! De asemenea, în cazul în care până la vârsta de cinci ani și jumătate copilul nu pronunță corect sunetele, vă recomandăm de asemenea consult de specialitate! Nota bene: rotacismul, sau afectarea pronunții sunetului R se recomandă să fie făcută după ce copilul împlinește vârsta de cinci ani! Ștefania BudacuLogoped

Influența memoriei psihosociale asupra familiei moderne

Familia modernă reprezintă schimbarea mentalității în societate și este încă întâmpinată cu anumite dificultăți de unele persoane. Pentru a vedea ce s-a schimbat și de ce, este nevoie să analizăm situația familiei tradiționale. Ce este familia tradițională? Ca și caracteristici, familia tradițională era bazată în general pe necesitate mai degrabă decât pe iubire. Căsătoriile erau aranjate și ascundeau diverse motive, fie că erau pentru anumite beneficii sau constrângeri sociale pornite de la mentalitatea colectivă că a-ți întemeia o familie este o datorie și nu te vei realiza în viață fară îndeplinirea acestui scop. Divorțul se realiza greu, iar oamenii nu vedeau acest lucru ca pe un semn bun. O persoană care era singură,  nu avea o reputație bună. În familia tradițională, erau roluri bine stabilite între bărbat și femeie: bărbatul era “stâlpul familiei”, cel care muncește, iar femeia este cea care are grijă de copii și de casă. Familia modernă, schimbarea mentalității în societate: În prezent, familia modernă este preponderentă și preferată de tineri. Ea a dus la modificarea familiei tradiționale prin dezvoltarea și emanciparea femeii. Rolurile din familie s-au schimbat complet, iar acum bărbatul nu mai este singurul stâlp al casei. Femeile pun mult mai multă importanță pe carieră și dezvoltare personală, devin egale bărbatului pe plan economic, social, profesional. În familia modernă divorțul este ușor de obținut, iar ideea cum că partenerii trebuie să rămână împreună orice s-ar întâmpla, dispare. Persoanele care suferă abuzuri și devin victime ale violenței domestice ies mult mai repede din relație. Pe ce piloni se construiește familia modernă? Familia modernă este constituită prin sentimente de dragoste, respect și loialitate. Oamenii sunt mai independenți financiar și nu mai este nevoie să depindă de partener, având nevoie de el că să supraviețuiască. Dispare ideea că trebuie să avem un singur partener și să trăim cu acesta toată viața. Viața romantică și de cuplu devine mai diversă și mai flexibilă. Schimbările care au loc în societatea modernă privind familia, sunt încă privite ca pe o amenințare de către unele persoane. Trebuie să se țină cont de faptul că în trecut, multe familii erau nefericite și trăiau împreună din obligație. Violența domestică era un element obișnuit în familia tradițională, însă pentru familia modernă acest lucru nu mai este tolerat.  Se căștigă respectul reciproc și înțelegerea. Partenerii se apropie unul de altul pentru că se îndrăgostesc și se cunosc fară să apară obligații și constrângeri, tot odată se pot despărți foarte ușor, iar aici câștigă diferența de valori și opinii care poate deveni un impediment în relație. Ruxandra DragomirPsiholog clinician

Restructurarea personalității și tiparele de gândire – de la concept la provocare

Întrebări firești pe care ni le adresăm cu toții… Unele dintre întrebările cu care majoritatea dintre noi ne confruntăm la un moment dat sunt: „de ce sunt așa cum sunt?”, „de ce mă comport așa?” sau „de ce am aceste reacții?”. Uneori, aceste întrebări vin din dorința de a ne cunoaște mai bine, alteori apar atunci când vedem că reacțiile sau comportamentele noastre în unele situații nu sunt cele mai funcționale ci mai degrabă ne cauzează probleme.  Astfel, un prim pas în a ne corecta reacțiile care nu sunt de ajutor pentru noi ar fi să ne dăm seama de unde vin ele. O veste bună este faptul că, deși personalitatea noastră este alcătuită din tipare de gândire și comportamente relativ stabile, aceasta nu este fixă și de neschimbat. Este adevărat că, uneori, cu trecerea timpului devenim mai puțin maleabili, dar asta nu înseamnă că nu mai putem schimba nimic la noi. Așadar, ar fi util în primul rând să putem răspunde la întrebările de mai sus, și anume de ce ne comportăm și de ce reacționăm așa cum o facem pentru a putea învăța cum putem să schimbăm asta atunci când nu ne este benefic. Importanța perspectivei noastre în reacțiile emoționale Există mai multe teorii în psihologie care încearcă să explice comportamentul uman. Știm deja că acesta este influențat de mai mulți factori, începând de la genetică, biologie, ce se întâmplă în mediul nostru, experiențele prin care trecem de-a lungul vieții, etc. Un factor important identificat atât prin observații cât și cercetări științifice este reprezentat de modul nostru de a gândi.  De multe ori, nu situațiile propriu-zise pe care le întâmpinăm ne determină reacțiile, așa cum am crede, ci mai degrabă modul în care interpretăm aceste situații. Perspectiva noastră asupra situațiilor determină felul în care ne simțim legat de ele și cum reacționăm. Există o legătură clară între emoții, reacții, comportamentele noastre și modul de a gândi.  Totuși, sunt momente în viața noastră când circumstanțele în care ne aflăm nu sunt tocmai dezirabile și, ideal ar fi să încercăm să le schimbăm.  Sunt însă și situații care, privite obiectiv, nu sunt atât de rele, însă reacțiile noastre emoționale sunt disproporționate. Acela este momentul în care ar fi foarte util pentru noi să fim mai atenți la tiparele noastre de gândire. Important de menționat este că obiectivul nu este să gândim mereu pozitiv, indiferent de situație, ci mai degrabă gândirea noastră să fie cât mai rațională și mai ancorată în realitate.  Este firesc să ne gândim că o situație prin care trecem e neplăcută și să ne simțim triști, dar atunci când fiecare situație prin care trecem pare a fi cea mai rea, credem că doar nouă ni se poate întâmpla sau că nu există nicio soluție, s-ar putea să ajungem foarte ușor la o tristețe profundă, prelungită și chiar depresie. Tipare de gândire disfuncționale S-au identificat mai multe tipare de gândire disfuncționale numite distorsiuni cognitive care duc la emoții și reacții disproporționate în raport cu situațiile prin care trecem. Câteva dintre aceste tipare sunt: – Minimizarea sau maximizarea situațiilor: atunci când minimizăm sau, din contră, exagerăm posibilele efecte sau consecințe ale unor acțiuni. – Filtrarea dovezilor: atunci când ne concentrăm doar pe anumite aspecte ale situației (de exemplu, pe cele negative), ignorându-le pe celelalte (cele pozitive). – Gândirea de tip alb-negru: atunci când vedem lucrurile în extreme (ceva este ori foarte bun, ori foarte rău, fără cale de mijloc). – Inferențele arbitrare: atunci când tragem concluzii fără să ne bazăm pe niște dovezi sau argumente valabile (de exemplu, gânduri precum „numai eu am astfel de probleme”) – Suprageneralizarea: atunci când luăm o caracteristică specifică și o aplicăm la situații generale (cum ar fi „toate problemele mele sunt grave, fără soluții”) – Gândirea de tip „trebuie”: se referă la o gândire rigidă în care acțiunile sunt dictate de foarte multe reguli, de cele mai multe ori arbitrare și de standarde înalte („Eu trebuie să am rezultate bune/succes indiferent de situație”) – Catastrofarea: atunci când exagerăm probabilitatea și gravitatea unor situații. Poate v-ați regăsit deja într-unul sau mai multe tipare descrise mai sus. Cu toții putem ajunge la un moment dat să cădem în capcana distorsiunilor cognitive. Important este să ne dăm seama când acest fel de a gândi devine un tipar pentru noi și ajungem să gândim așa în majoritatea situațiilor în care ne aflăm, acest lucru ducând la anxietate, depresie, furie exagerată, etc. Soluții pentru distorsiunile noastre cognitive Ce putem face în acest caz? În primul rând, să identificăm aceste tipare de gândire, să înțelegem în ce fel ne afectează ele și ce consecințe au pentru noi, iar apoi putem începe să dezvoltăm modalități mai sănătoase de a privi lucrurile (de exemplu, în loc să catastrofez, aș putea să mă gândesc că situația nu este chiar atât de gravă și că există soluții chiar dacă poate nu le-am găsit eu încă).  Este important să fim blânzi cu noi în acest proces, pentru că a ne schimba felul de a gândi și a vedea lucrurile nu este un proces ușor, ci de multe ori poate fi o adevărată provocare.  Pentru ca acest lucru să se întâmple, noi avem nevoie să devenim observatori ai minții noastre și să ne întrebăm mereu dacă a gândi în acest fel ne ajută și dacă este un mod rațional de a evalua situația în care ne aflăm.  Dacă observăm că ne este dificil să facem acest lucru pe cont propriu, putem oricând să apelăm la ajutorul unui psiholog pentru a ne ghida în acest proces. Mara RomonțiPsihoterapeut

Ce spune manualul de diagnostic despre autism? Noutăți și interpretări ale specialiștilor

Atunci când vine vorba de stabilirea unui diagnostic, medicii folosesc un anumit set de criterii standard care definesc tulburarea și o interpretează folosind un limbaj comun preluat dintr-una din aceste două cărți numite DSM sau ICD. Ce este DSM-5? Pentru evaluarea psihiatrică medicii pot folosi una dintre cele două cărți menționate anterior. ICD înseamnă “Clasificarea Internaţională a Bolilor şi Problemelor de Sănătate” și este mai des întâlnită la medici, iar DSM înseamnă “Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale” și este o carte folosită des în psihologie. În acest articol voi vorbi despre cea din urmă. Cea mai recentă ediție a cărții DSM a fost publicată în 2013 și este ediția a-5 a. Este publicată de Asociația Americană de Psihiatrie (APA) și este folosită de către diverși specialiști în domeniul sănătății mentale sau chiar domeniul juridic pentru a determina diagnosticul unui pacient în urma evaluării. Ce spune DSM-5 despre autism? În primul rând trebuie să știm că autismul este clasificat ca și tulburare de neurodezvoltare. Ce sunt acestea? Conform DSM-5, tulburările de neurodezvoltare reprezintă un grup de afecțiuni cu debut în perioada de dezvoltare. Ele se manifestă devreme în cursul vieții, în perioada preșcolară a copilului și se caracterizează prin deficite de dezvoltare în arii diverse precum aria socială, profesională, școlară, personală. De multe ori, aceste tulburări apar în comorbiditate una cu cealaltă. De exemplu în ADHD prezintă și tulburări de învățare, iar în autism prezintă tulburări de dezvoltare intelectuală. Autismul, conform DSM-5: Tulburarea din spectrul autismului include tulburările cunoscute anterior sub numele de: autism infantil, autism al copilăriei, autism Kanner, autism cu funcționalitate ridicată, autism atipic, tulburarea pervazivă de dezvoltare nespecificată în altă parte, tulburarea dezintegrativă a copilăriei și tulburarea Asperger. Manifestările tulburării variază în funcție de gravitatea afecțiunii, vârstă și nivelul de dezvoltare. Din această cauză i s-a dat denumirea de tulburare de spectru.  Simptomele pot fi observate clar în cel de-al doilea an de viață al copilului, dar se pot vedea și înainte de 12 luni dacă acestea sunt severe. Care sunt criteriile de stabilire a diagnosticului? Tulburarea de spectru autist are 3 niveluri de severitate: •  Nivelul 1 în care prezintă o inflexibilitate comportamentală și dificultăți de relaționare ce interferează semnificativ cu funcționarea într-unul sau mai multe contexte. Necesită susținere. •  Nivelul 2 are arii de dezvoltare precum limbajul și relaționarea destul de sever afectate și prezintă dificultăți la schimbare. Necesită susținere substanțială •  Nivelul 3 necesită susținere foarte substanțială, ariile de dezvoltare fiind afectate sever; Nivel foarte scăzut de relaționare și incapacitate de adaptare. Pentru a stabili aceste niveluri, se urmăresc următoarele criterii: •  Carențe în comunicarea verbală și non-verbală și interacțiunea socială. •  Modele restrictive, repetitive de comportament: activități și interese anormale precum  felul în care utilizează obiecte, insistența pentru uniformitate, fixații, modele de gândire rigide, sensibiliate la anumiți stimuli, etc. •  Simptomele trebuie să fie prezente în perioada timpurie de dezvoltare.  •  Simptomele provoacă afectare clinică semnificativă în domeniile social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare la momentul actual. Toate aceste criterii se observă prin multiple evaluări medicale și psihologice și se stabilesc prin interviuri și teste ce arată prezența simptomelor. În funcție de severitatea tulburării, se va face un plan de intervenție care va ajuta la îmbunătățirea comportamentului și ameliorarea unor simptome. Ruxandra DragomirPsiholog clinician

Consilierea parentală și consilierea familială – când și la care dintre ele apelăm?

Familia- între razboi și pace! Pentru cei mai mulți oameni, familia reprezintă una dintre cele mai importante părți ale vieții lor. Familia poate fi o sursă de iubire, apreciere, suport și încurajare pentru majoritatea dintre noi. Este locul în care ne întoarcem atunci când avem nevoie să ne reîncărcăm, să ne odihnim, să ne simțim iubiți sau atunci când avem nevoie de mai multă motivație, o vorbă bună, un sfat sau un ajutor.  Din păcate însă, așa cum familia poate să fie locul nostru plin de pace, liniște și iubire, la fel uneori se poate transforma într-un adevărat câmp de luptă. De la simple neînțelegeri până la certuri serioase, lipsă de comunicare, sentimente de furie, supărare sau chiar agresivitate uneori, cu toții știm că familiile noastre pot trece și prin perioade foarte dificile. Uneori, aceste perioade nu sunt atât de intense și pot trece de la sine, alteori se prelungesc și provoacă multă suferință membrilor săi. Ce este consilierea familială? Aici consilierea familială poate fi de ajutor. Ce reprezintă acest serviciu?  Consilierea familială se ocupă cu gestionarea relațiilor dintre membrii unei familii în vederea îmbunătățirii lor. În ședințele de consilierie familială se discută problemele și dificultățile care apar în cadrul familiei, precum și posibile cauze ale acestora. Se abordează subiecte precum stilurile de comunicare defectuoase, conflicte nerezolvate, stabilirea unor limite sănătoase acolo unde este cazul, diverse situații de criză sau de impas prin care familia respectivă trece. Se pot aborda și subiecte specifice precum divorțul și impactul acestuia asupra membrilor familiei, infidelitatea, o boală fizică sau psihică a unui membru al familiei și alte astfel de situații dificil de gestionat. Rolul psihologului în consilierea familială Rolul psihologului este acela de a observa interacțiunile dintre membrii familiei, a evalua situația actuală și eventualele probleme și a crea un cadru propice pentru ameliorarea acestora. Se poate interveni cu diverse tehnici menite să aducă îmbunătățiri în modul de comunicare dintre membrii familiei, modul de gestionare și soluționare a conflictelor, găsirii mai ușor a unor căi de mijloc prin negociere și compromis, strategii mai eficiente de rezolvare a problemelor, respectarea limitelor personale sau îndeplinirea nevoilor.  Cele mai multe abordări din acest domeniu privesc familia ca pe un sistem unitar în care fiecare membru este o parte importantă a acestui sistem și are o influență asupra funcționării lui.  De aceea, este important ca membrii familiei să participe la ședințele de consiliere și să lucreze împreună pentru a ajunge la cele mai bune rezultate. Rolul relației părinte-copil și consilierea parentală Există, însă, și situații în care problemele nu apar la nivel de familie ci mai degrabă în relația părinte-copil. Să fii părinte nu este întotdeauna ușor.  Deși societatea ne spune că atunci când devii părinte, vei știi instinctiv ceea ce trebuie să faci, acest lucru nu este întotdeauna adevărat.  În plus, a fi un părinte bun nu înseamnă doar să ai grijă ca copilul tău să aibă cele necesare pentru a crește sănătos, ci înseamnă să te îngrijești și de dezvoltarea lui psiho-emoțională, morală, socială, intelectuală.  De asemenea, chiar dacă te vei strădui să ii oferi ceea ce are nevoie, acest lucru nu este suficient pentru a garanta o relație părinte-copil funcțională și sănătoasă.  Este nevoie de prezență, atenție, afecțiune, iubire dar și de limite clare și disciplină. Uneori, chiar dacă luăm în considerare toate aceste aspecte, relația părinte-copil tot poate să fie una tumultoasă și greu de gestionat, în funcție de etapa de dezvoltare în care acesta se află, fără să mai menționăm că și părintele trece prin propriile sale provocări, cum ar fi stresul de la locul de muncă, probleme financiare, probleme în cuplu, etc. Concluzie Astfel, este evident de ce, uneori, putem simți nevoia de un ghidaj pentru a reuși să navigăm aceste ape turbulente. Atunci este momentul în care putem apela la un serviciu de consiliere parentală, în cadrul căreia un psiholog care are cunoștințe în psihologia copilului, dar și empatia și înțelegerea necesară, ne poate oferi suportul necesar pentru a învăța cum să gestionăm mai bine această relație în vederea îmbunătățirii ei.  Consilierea parentală poate aduce multiple beneficii în viața noastră prin a ne ajuta să înțelegem mai bine dificultățile apărute în relația cu copilul, de unde vin ele și cum le putem ameliora astfel încât să ne bucurăm de o relație frumoasă și sănătoasă, benefică atât pentru noi cât și pentru copiii noștri. Mara RomonțiPsihoterapeut

Tipuri de psihoterapie – cum știu pe care s-o aleg?

Cum devin psihoterapeut și ce formare psihoterapeutică să îmi aleg? Te-ai întrebat vreodată cum devine cineva psihoterapeut? Știm cu toții că primul pas este absolvirea unei facultăți de profil, dar este asta suficient? Răspunsul este: nu! Procesul prin care trec persoanele care doresc sa aibă această meserie este mai complex și include, pe lângă absolvirea facultății și un program de formare profesională. Astfel, persoana care va deveni psihoterapeut își alege formarea/ abordarea psihoterapeutică în care va dori să profeseze. Psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihanaliză, existențială…poate ai auzit de acești termeni dar nu ai știut niciodată ce înseamnă de fapt. Așadar, în următoarele rânduri ne vom uita la principalele abordări psihoterapeutice folosite în prezent: Abordări psihoterapeutice: Psihanaliza și abordările psihodinamice Putem spune că reprezintă printre primele abordări ale psihoterapiei așa cum o știm noi astăzi, deși la începuturi se desfășura diferit față de cum suntem acum obișnuiți. Ne pot veni ușor în minte acele scene clasice în care îl vedem pe Sigmund Freud, supranumit „părintele Psihanalizei”, la căpătâiul pacientului care era întins pe un divan și care își împărtășea visele și amintirile într-un mod liber și nestructurat.  Acest tip de terapie pune mare accent pe inconștient și legăturile care se formează acolo ca fiind principala sursă a dificultăților noastre. Între timp, abordările psihodinamice s-au dezvoltat, adăugând noi teorii și noi tehnici.  Astfel, printre abordările mai moderne care aparțin acestui grup putem identifica psihoterapia analitică, psihoterapia adleriană, hipnoza sau chiar psihodrama. Umaniste Acest tip de abordare s-a născut ca răspuns la abordările psihanalitice care puneau prea mult accent pe inconștient și instinctele care nu se află sub controlul nostru. Abordarea umanistă pune accentul pe aspectul uman și integritatea ființei umane, susținând faptul că fiecare om are potențialul și resursele necesare pentru a deveni cea mai bună versiune a sa.  Aici putem aminti psihoterapii precum cea centrată pe persoană (rogersiană), un tip de terapie nondirectivă în care terapeutul creează cadrul necesar pentru ca clientul să-și exprime potențialul fără a interveni prea mult, sau terapiile existențialiste, în cadrul cărora se explorează tematici legate de sensul vieții. Cognitiv-Comportamentale Este una dintre cele mai răspândite tipuri de psihoterapii la momentul actual și pornește de la ideea că emoțiile și comportamentele noastre se bazează pe felul în care interpretăm situațiile prin care trecem și că aceste interpretări pot fi mai mult sau mai puțin funcționale.  În cabinet, această abordare se concentrează pe descoperirea tiparelor de gândire disfuncționale, pentru a le modifica în așa fel încât clienții să adopte un mod de gândire mai sănătos, care să ducă la o viață mai bună.  În paralel cu terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat terapia rațional-emotivă (REBT), aplicând aceleași principii dar venind cu un model și tehnici noi, iar în prezent s-au mai dezvoltat și alte abordări precum terapia schemelor și terapia acceptării și angajamentului. Pe lângă principalele abordări terapeutice detaliate mai sus, ar mai fi de menționat: analiza tranzacțională, care se bazează pe principii umaniste și concepte precum stările Eului, tranzacții psihologice și scenariul de viață; terapia sistemică care vede omul în relație cu ceilalți, integrat în diferite sisteme și se poate aplica cu succes ca și terapie de grup, familială sau de cuplu și terapia integrativă, o abordare holistică care reunește mai multe elemente din diferite abordări, în funcție de problema clientului. Importanța acreditării profesionale și concluzie Așadar, putem vedea că sunt o mulțime de abordări terapeutice distincte, fiecare cu particularitățile și punctele ei forte. Deci pe care ar trebui să o alegem? Nu există un răspuns clar la această întrebare, întrucât majoritatea problemelor cu care ne confruntăm pot fi abordate din mai multe perspective.  Astfel, dacă nu primim o îndrumare către un anume tip de terapie specific pentru situația noastră, avem libertatea de a alege abordarea cu care simțim că rezonăm cel mai bine. Până la urmă, important este să luăm decizia de a începe un demers terapeutic și să ne asigurăm că forma de terapie aleasă, precum și specialistul cu care alegem să lucrăm sunt acreditate de către o formă de autoritate profesională (Colegiul Psihologilor).  De asemenea, este important să ne amintim că atunci când începem o formă de terapie și simțim că aceasta nu ni se potrivește sau nu ne simțim confortabili cu terapeutul ales, putem oricând să ne schimbăm opțiunea. Esențial este ca, indiferent de forma de terapie aleasă, să simțim cabinetul terapeutului nostru ca un spațiu sigur, plin de înțelegere, acceptare și să putem găsi acolo ceea ce avem nevoie pentru a putea face schimbări reale și benefice în viața noastră. Mara RomonțiPsihoterapeut

Rolul psiho-oncologiei în viața pacientului oncologic

Rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică În ultimii ani a început să se discute și la noi despre rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică. Destul de târziu, dar bine și acum, în contextul în care toată mass-media anunță explozia cazurilor de cancer în țara noastră.  Psihoterapeutul oncologic are un rol extrem de important în cadrul procesului bolii pacientului, rolul său fiind acela de a echilibra atât pacientul, cât și familia acestuia și / sau grupul de prieteni.  Sarcina psiho-oncologului este aceea de a prelua pacientul din faza de primire a diagnosticului și, cunoscând foarte bine dosarul medical, să-l pregătească atât pe bolnav cat și pe familia acestuia.  Pregătirea pacientului Pacientul trebuie pregătit din multe puncte de vedere: primirea diagnosticului, acceptarea diagnosticului, acceptarea unei variante de tratament, acceptarea unei variante de intervenție acolo unde este cazul și există posibilitatea – pe de altă parte, acceptarea asistenței paliative acolo unde se impune.  Sunt pacienți care nu vor să știe diagnosticul și preferă ca toate discuțiile să se poarte între personalul medical și familie, după cum sunt și pacienți care doresc ca familia să nu știe nimic și ei preiau întreaga responsabilitate a tratamentului, a terapiei și a consecințelor acestora. Primirea diagnosticului Cel mai dificil moment este primirea diagnosticului, atunci când pacientul trece prin cele cinci etape: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Ghidarea pacientului prin acest labirint de explozii emoționale, presupune din partea terapeutului mult calm și echilibru, și mai ales dragoste și înțelegere față de semenul în suferință.  Rolul familiei De partea cealaltă a balanței se află familia, care ar trebui să fie factorul de echilibru pentru pacient și să-i transmită nu doar “Fii puternic”, cât mai ales “Te iubim”. Această dragoste este confirmată de atitudinea deschisă, de o stare pozitivă emoțională – nu de lacrimi și nu de disperare! Spunând bolnavului că noi știm că este o persoană puternică, că a mai trecut și prin alte probleme – ceea ce facem este, de fapt, să punem o presiune enormă asupra lui și să îi încredințăm lui responsabilitatea reușitei tratamentului. Ghidajul oferit de psiho-oncolog Ceea ce terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să înțeleagă este faptul că boala nu este nici blestem, nici pedeapsă– ci se poate întâmpla oricui, la vârste din ce în ce mai mici.  Psiho-oncologul îl însoțește pe pacient de-a lungul parcursului lui, printre consultații, tratamente cu efecte uneori dificil de suportat din punct de vedere atât fizic cât și psiho-emoțional, îl poate ajuta cu privire la tot ceea ce înseamnă comunicare (cu partenerul de viață, copii, rude, prieteni); nu este simplu, nici ușor, iar un terapeut are mai mulți pacienți aflați în această situație – presiunea asupra lui este semnificativă!  La noi acest statut nu este discutat așa cum ar trebui, iar rolul terapeutului oncolog este de multe ori neglijat, în detrimentul echilibrului pacientului și al familiei acestuia. Ștefania BudacuPsiho-oncolog

Consilierea parentală – la granița dintre idealism șI realism

Rolul consilierii parentale Consilierea parentală este cea care susține părinții pentru înțelegerea propriului copil, a emoțiilor și comportamentelor acestuia, dar și pentru îmbunătățirea relațiilor cu familia și cu mediul exterior. Totodată, prin intermediul acestui proces, părinții pot dezvolta cu mai multă ușurință strategii de gestionare a situațiilor problematice pe care le întâmpină în relația cu copilul.  Consilierea parentală are la bază colaborarea dintre părinți și specialist, pentru ca relațiile și comportamentele copilului acasă și în celelalte medii în care trăiește, să fie unele cât mai constructive și mai adaptate la normalitate. Pornind de la această colaborare, este important ca specialistul să cunoască cât mai multe aspecte comportamentale, emoționale dar și ce țin de dezvoltarea cognitivă a copilului. Astfel, el poate vizualiza cât mai amplu eventualele dificultăți, împreună cu posibilele cauze ale acestora, care sunt prezente în cadrul familiei. Importanța colaborării între părinți și specialist Rezultatele acestui proces sunt condiționate de deschiderea, capacitatea părinților de a lucra cu ei înșiși asupra propriilor traume dar și reușita de a privi cu prezență către copii.  A privi cu prezență către copil înseamnă să observi comportamente, reacții, fără a judeca sau pedepsi, ci plin de curiozitate, către a înțelege ce anume le-a provocat. Părintele conectat, care își privește copilul cu prezență, nu va minimiza cauza descoperită, ci va oferi înțelegere și validare copilului. El va conștientiza că nu este un adult, ci un copil, cu emoții diferite, dar și cu dificultăți de gestionare ale acestora, căci biologic nu a ajuns la o anumită dezvoltare. Astfel, rolul său de părinte este, prin intermediul unui suport din exterior, să descopere strategii prin care să își învețe propriul copil să facă față cu mai multă ușurință situațiilor neprevăzute din viața sa, să își identifice și să își exprime emoțiile și nevoile într-un mod cât mai sănătos. Consilierea parentală la granița dintre idealism și realism La granița dintre idealism și realism, consilierea parentală: – oferă un spațiu securizant pentru cei doi părinți, în care aceștia comunică dificultățile întâmpinate, fără a se simți judecați, – întâmpină nevoile părinților și le aduce la suprafață pe cele ale copilului, care pot produce diferite comportamente dezadaptative, prin informații clare despre dezvoltarea mentală a copilului, raportată la vârsta acestuia. Copiii dezvoltă după vârsta de 10 ani anumite abilități mai nuanțate de autocontrol, spre exemplu, astfel că, atunci când sunt mai mici, este irelevant să avem așteptarea ca ei să gestioneze singuri, cu ușurință, anumite situații, – dezvoltarea unor strategii prin care să gestioneze emoțiile și comportamentele copiilor, dar și modul prin care să îi învețe pe cei mici să o facă, – oferă o perspectivă obiectivă adulților, încurajând privirea din exterior asupra situațiilor problematice, astfel încât aceștia să aibă acces la o mai mare claritate asupra vieții din cadrul căminului, – susține părinții în procesul de cunoaștere și înțelegerea a propriului copil, însă ea nu îi însoțește pe aceștia în propriul drum către vindecarea rănilor care interferează cu capacitatea de autocunoaștere, autocontrol. Astfel, adulților cărora le este dificil să aplice o anumită constanță în viața copilului, să se conecteze real cu aceștia, le este recomandat să înceapă propriul proces terapeutic. În acest mod, pot identifica sursa dificultăților cu care se confruntă, dar și strategii prin care să se conecteze mai întâi cu ei înșiși. Importanța conștietizării nevoilor copilului Consilierea parentală oferă suportul, pilonii necesari în ceea ce privește dezvoltarea cât mai armonioasă a copilului, prin punerea în lumină a nevoilor acestuia și a modului prin care acționează pentru a-i fi satisfăcute.  Specialistul oferă pe lângă sprijinul său, informații clare prin care părinții să reușească cu mai multă ușurință să identifice aceste nevoi, observând reacții și comportamente. Însă, în cadrul limitelor adulților și a incapacității acestora de a se calibra și conecta real cu copilul, consilierul recomandă începerea unui proces terapeutic individual. Părintele are nevoie să fie mai întâi în contact cu el însuși, prezent la propria viață și propriile nevoi, pentru a reuși, mai apoi, să se conecteze cu copilul.  Astfel, idealismul în sensul sănătos, este dat de dezvoltarea emoțională a părinților și de abilitatea acestora de a beneficia de ghidajul specialistului în consiliere parentală, reușind să integreze dezvoltarea fizică și psihică, dar și a strategiilor prin care să vină în întâmpinarea nevoilor copilului.  Consilierea parentală aduce în viața părinților înțelegere și speranță, reprezentând dovada dorinței de a aduce o schimbare pozitivă în viața copilului. Roxana StănescuPsiholog clinician

Evaluarea psihologică – obligatorie sau necesară?

Evaluare psihologică – ce este și în ce contexte se realizează? Evaluarea psihologică este un subiect despre care se vorbește prea puțin, mulți dintre noi au trecut printr-o evaluare psihologică la angajare sau pentru a obține permisul auto. Chiar dacă nu ne face plăcere sau ne este teamă de o evaluare psihologică, aceasta are un rol foarte important și ar trebui să constituie un instrument valoros care oferă multe informații utile psihologilor, părinților, cadrelor didactice sau angajatorilor.  Evaluarea psihologică poate fi realizată cu mai multe scopuri, ea poate ajuta o persoană să obțină un certificat de handicap, poate ajuta un copil să fie încadrat conform nevoilor personale într-o școală pentru copii cu cerințe speciale, poate ajuta adolescenții să se orienteze profesional sau ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să știm care este, în cazul nostru, magnitudinea simptomelor specifice depresiei, anxietății sau a altor tulburări emoționale și cognitive. Rezultatele unei evaluări ar trebui să ne ajute să decidem dacă o intervenție este necesară. Evaluarea psihologică a copiilor – importanța descoperirii unor afecțiuni în perioada timpurie a dezvoltării În cazul copiilor mici, evaluarea psihologică realizată cu instrumente validate și normale pe populația României ne poate indica posibilele întârzieri în dezvoltare, existența tulburărilor de scris-citit, a tulburărilor de atenție sau a autismului. Unele probleme ale copilului pot fi observate, cu ajutorul evaluării, încă în primul an de viață. De ce este important să știm cât mai devreme dacă există întârzieri în dezvoltare sau dacă sunt prezente alte tulburări? Studiile realizate de psihologi clinicieni, psihoterapeuți și specialiști din domeniul neuroștiințelor ne arată că în cazul multor tulburări psihologice, intervenția cât mai timpurie joacă un rol crucial în ameliorarea sau tratarea unor psihopatologii. Pe scurt, cu cât intervenim mai repede, cu atât putem schimba mai multe. Evaluarea psihologică a copilului cu dizabilități este obligatorie la prima încadrare în grad de handicap, precum și pentru toate orientările și reorientările școlare și profesionale de către COSP. În cazul copiilor cu dizabilități mintale, psihice și asociate, precum și în cazul copiilor cu HIV/SIDA și boala canceroasă, evaluarea psihologică este obligatorie la fiecare reîncadrare în grad de handicap. Dacă la copiii mici, la preșcolari și școlari părinții își pun problema unui consult psihologic la copii atunci când observă că aceștia prezintă într-un fel sau altul particularități distincte față de media copiilor din grădiniță, școală etc. (vorbim despre deficitul de atenție, comportament hiperactiv, agresiv, stări de agitație continuă sau dimpotrivă tendința de izolare, lipsa comunicării și interacțiunii sociale), la adolescenți încep să apară întrebări vis-a-vis de problemele de adaptare școlară, socială, menținerea unor relații de prietenie, sentimente de marginalizare, comportamente de automutilare, o imagine de sine fragilă, lipsa de încredere în propriile forțe, sentimentul lipsei de apartenență la familie, grup, societate. În tot cazul, este clar că necesitatea unui consult psihologic la copii și adolescenți se impune la fel ca și consultul la medicul oftalmolog, sau la stomatolog, poate mult mai  mult decât atât întrucât psihicul trebuie tratat cauzal și sistemic, complex și în detaliu întrucât tulburările psihice, de la depresie și până la psihoză determină și influențează decisiv starea de sănătate și energia, activismul viitorilor adulți. Evaluarea psihologică pentru încadrarea într-un grad de handicap Conform legislației în vigoare, evaluarea psihologică a copiilor cu handicap este necesară atunci când vorbim despre boli și tulburări ale sistemului nervos și ale funcțiilor mentale globale. Astfel, în cadrul bolilor neurologice, putem vorbi despre încadrare în grad de handicap în cazuri de: malformații congenitale, facomatoze, boli demielinizante, cum este scleroza multiplă cu tulburări motorii și senzoriale, boli heredo-degenerative (ex: coreea cronică Huntington), sechele de tip pareză, paralizii, epilepsie, sindroame extrapiramidale, poliomielita, tumori cerebrale benign, paralizii cerebrale congenital sau dobândite, afecțiuni progresive cum este distrofia musculară progresivă Duchenne). În toate aceste cazuri, evaluarea psihologică la copii urmărește mai ales deficitele apărute la nivelul principalilor analizatori, motricitatea fină și grosieră, locomoția, coordonarea, îndeplinirea deprinderilor de autoservire, existența tulburărilor de comportament, vorbire. Evaluarea psihologică pentru angajare În ceea ce privește tulburările psihice debilitante și care necesită evaluare psihologică la copii pentru încadrare în grad de handicap, pe prim plan apar întârzierile mintale (retard) – aici evaluându-se coeficientul de dezvoltare până la vârsta de 3 ani și coeficientul de inteligență peste vârsta de 3 ani și tulburările de limbaj, hiperactivitate, emoționale și de conduită, psihologul fiind solicitat să măsoare și să estimeze amploarea afectării, în vederea stabilirii gradului de handicap. Examinare psihologică la angajare – evaluarea psihologică este obligatorie pentru următoarele meserii și profesii: – personal cu funcție de decizie; – personal cu funcție de conducere; – cadru didactic; – funcționari publici; – sanitar personal, educativ personal; – îngrijire personală lucrează la înălțime; – personal care lucrează în medii de înaltă, medie și joasă tensiune; – personal cu lucrul în condiții de zgomot; – personal care își desfășoară activitatea în condiții de izolare; – personal care lucrează în tura de noapte; – personal care lucrează în medii cu expunere la radiații ionizante, câmpuri electrice și electromagnetice, activități ce presupun manipularea de substanțe toxice și stupefiante; – personal care muncește în mediul subteran; – cetățeni străini care lucrează pe teritoriul Romaniei; – angajații care conduc autovehicule de serviciu sau personale în interesul companiei și în timpul orelor de serviciu sau se deplasează cu acestea între locul de muncă și domiciliu (conducători auto neprofesioniști). – avize pentru participarea la admiterea în anumite instituții de învățământ superior sau alte forme de învățământ; În urma testării psihologice se eliberează aviz psihologic pentru angajare. Evaluarea periodică a angajaților Examinare psihologică periodică a personalului – pentru a cunoaște modul în care abilitățile și aptitudinile evaluate la angajare evoluează din punct de vedere al intereselor angajatorului, oferind un bun indicator asupra calității muncii. Examinare psihologică la schimbarea funcției face parte din selecția profesională, urmată procesului de recrutare, pentru a verifica posibilitățile angajatului de a desfășura o muncă cu randament ridicat. Examinarea psihologică pentru promovarea profesională sau abateri la solicitarea angajatorului, în urma unei asemenea evaluări, managerul are posibilitatea să obțină informațiile necesare, cu ajutorul rezultatelor la testele psihologice aplicate, pentru a lua decizia …

Evaluarea psihologică – obligatorie sau necesară? Read More »

Ghid introductiv pentru părinți – Ce trebuie să știți despre intervențiile ABA?

Plecând de la recomandările oferite de Helton & Alber-Morgan (2018) am creat acest ghid pentru părinți. Ghidul conține 10 PAȘI cu acele  informații critice de care părinții au nevoie să știe despre intervențiile ABA ale copilului lor. Pasul 1: o scurtă explicație a ABA ABA folosește intervenții care sunt validate de știință. Intervențiile folosite au ca scop îmbunătățirea comportamentelor semnificative social. Comportamentele semnificative social sunt acele comportamente care sunt importante pentru dezvoltarea copilului. Principalele arii de dezvoltare sunt abilitățile sociale, abilitățile academice, abilități de viață practică, autonomie personală, abilitățile de comunicare și limbaj și abilitățile profesionale. Spre exemplu,  terapeutul ABA în cadrul ședințelor de terapie include oportunități pentru ca copilul să folosească noile abilități sociale și de limbaj în dezvoltare în contextul natural al rutinelor zilnice și se asigură că răspunsurile copilului sunt urmate de programe de întărire. Pasul 2: principii de bază ABA Analiza comportamentală aplicată (ABA) este o abordare științifică pentru înțelegerea și modificarea comportamentului. Se bazează pe principii derivate din teoria învățării. Iată câteva principii de bază ale ABA: Pasul 3: Plan de Intervenție Comportamentală Funcții ale comportamentului: atenție, tangibilă (jucărie), evitare/scăpare, autostimulare. Pe baza acestor informații coordonatorul dezvoltă Planul de Intervenție Comportamentală. Exemplu: Pasul 4: intervenții ABA Iată câteva exemple de intervenții ABA: Pasul 5: tipuri de date colectate Colectarea de date este esențială în Analiza Comportamentală Aplicată (ABA) pentru a monitoriza progresul, a evalua eficacitatea intervențiilor și a ajusta planurile de tratament în funcție de nevoile individului. Iată câteva tipuri comune de date colectate în ABA: În ABA, luarea deciziilor se bazează pe date; toate intervențiile se bazează pe dovezi, ceea ce presupune că există date care să susțină eficacitatea intervenției. Pasul 6: exemple de date grafice În Analiza Comportamentală Aplicată (ABA), datele grafice sunt esențiale pentru vizualizarea, interpretarea și monitorizarea progresului și a eficacității intervențiilor. Iată câteva moduri comune de a reprezenta grafic datele în ABA: Utilizarea graficelor permite practicienilor ABA să vizualizeze datele într-un mod clar și concis, facilitând astfel luarea deciziilor bazate pe dovezi și adaptarea intervențiilor pentru a maximiza eficacitatea acestora. Pasul 7: implicarea părinților Implicarea părinților joacă un rol esențial în ceea ce privește succesul procesului terapeutic în cazul copiilor cu TSA. Susțineți succesul copilului dumneavoastră – capacitatea acestuia de a-și îndeplini obiectivele din PIP, succesul de a învăța noi abilități care le susțin calitatea vieții,  reducerea comportamentelor problemă care interferează cu starea lor de bine, capacitatea de a face față vieții de zi cu zi într-un mod eficient. Părintele ajută copilul să: În plus, dobândiți o mai bună înțelegere a copilului și scădeți probabilitatea de a oferi tratament medicamentos copilului dumneavoastră. Pasul 8: optimizarea terapiei Optimizarea terapiei ABA (Analiza Comportamentală Aplicată) poate îmbunătăți semnificativ rezultatele pentru persoanele cu tulburări din spectrul autist. Iată câteva sugestii pentru a optimiza această terapie: Optimizarea terapiei ABA necesită o abordare multidimensională și personalizată, adaptată la nevoile individuale ale fiecărui client. Prin implementarea acestor strategii, puteți maximiza beneficiile terapiei și contribui la îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu tulburări din spectrul autist. Pasul 9: resurse pentru părinți Părinții joacă un rol crucial în succesul terapiei ABA (Analiza Comportamentală Aplicată). Există numeroase resurse disponibile care pot ajuta părinții să înțeleagă mai bine ABA și să participe activ la procesul terapeutic. Iată câteva dintre acestea: Prin accesarea acestor resurse, părinții pot deveni parteneri activi și informați în procesul terapeutic, contribuind la succesul și bunăstarea copilului lor. Pasul 10: glosar de termeni PIC – plan de intervenție comportamentală PIP – plan de intervenție personalizat MO – motivația Având ca suport elementele expuse mai sus rolul analistului comportamental (BCBA)/coordonator ABA este de: Referințe: Albone-Bushnell, R. (2014). A list of core skills and knowledge necessary for parents of children birth to five years old with autism, as prioritized by practitioners with a behavioral perspectiveHelton, M. R., & Alber-Morgan, S. R. (2018). Helping Parents Understand Applied Behavior Analysis: Creating a Parent Guide in 10 Steps. Behavior analysis in practice Adriana PlatonAnalist comportamental BCBA/Psiholog clinician

Training pentru siguranța persoanelor cu tulburare de spectru autist

Un subiect rareori abordat de către comunitatea specialiștilor ABA din România este training pentru siguranța persoanelor cu tulburare de spectru autist. Persoanele cu tulburare de spectru autist prezintă un risc crescut de rănire sau deces atunci când se confruntă cu o situație de urgență. Familiile raportează o planificare inadecvată pentru situații de urgență. Aproximativ patru din zece familii (40%) nu au discutat un plan pentru gestionarea crizelor și urgențelor la ultima lor întâlnire de planificare centrate pe persoană, conform National Autism Indicators Report: Family Perspectives on Services and Supports din 2021. Practicanții ABA acreditați pot juca un rol important în dezvoltarea creării unui plan de siguranță și în evaluarea și predarea abilităților critice necesare pentru a scăpa în siguranță de o urgență. Acest lucru poate fi realizat prin evaluarea mediului de acasă ca parte a planului de evaluare și tratament, prin identificarea și atenuarea obstacolelor de mediu și prin utilizarea antrenamentului în abilități comportamentale pentru a preda copiilor abilități critice de siguranță și pentru a sprijini îngrijitorii în mediul lor acasă. The September 26th project are instrumente minunate pentru analiza de mediu. 1. Lista de verificare a siguranței la incendiu 2. Lista de verificare a catastrofelor naturale 3. Lista de verificare pentru prevenirea rătăcirii Referințe: September 26th Project (www.september26.org)Fire Safety Equipment | Red CrossImportance of a Home Fire Evacuation Plan | Bk Glass HouseHome-Fire-Escape-Plan-English-Spanish.pdf (redcross.org)Safe and Sound – Autism Society (autism-society.org)Home | Close Your DoorASERT Adriana PlatonCoordonator RealmPsiholog clinician

Asertivitate – ce înseamnă și cât de capabili suntem să o folosim? 

Comunicarea este un aspect fundamental al interacțiunii umane și joacă un rol esențial în gestionarea relațiilor interpersonale. Comportamentul nostru definește experiențele pe care le putem avea. De aceea, este important să știm cum să îl gestionăm și cum să acționăm. Pentru acest lucru, trebuie să știm ce este asertivitatea și cum o cultivăm. 1. Ce înseamnă asertivitate – informații utile Asertivitatea reprezintă una dintre cele mai importante abilități în ceea ce privește comunicarea interpersonală și gestionarea relațiilor. Asertivitatea ca definiție implică exprimarea propriei opinii, nevoi și dorințe într-un mod respectuos și direct, fără a încălca drepturile sau sentimentele celorlalți. A fi asertiv înseamnă să te poziționezi în mod clar față de o persoană sau o situație și să comunici într-un mod care să exprime încredere de sine, fără să uiți de respectul față de ceilalți. Asertivitatea este o abilitate crucială în construirea și menținerea relațiilor sănătoase. Oamenii asertivi sunt mai puțin predispuși să fie manipulați sau tratați în mod abuziv de către ceilalți, deoarece sunt capabili să își apere propriile drepturi și să își exprime nevoile în mod clar. În plus, comunicarea asertivă contribuie la creșterea încrederii reciproce și la dezvoltarea unei atmosfere de respect și colaborare în relații. Este important să subliniem că asertivitatea nu înseamnă să fii agresiv sau insensibil față de alții. Este o abilitate care necesită echilibru și înțelegere. O persoană asertivă este capabilă să își exprime opinia în mod clar și direct, fără a leza sentimentele celorlalți. Este esențial să ne amintim că fiecare persoană are dreptul la propria sa opinie și sentimente, iar asertivitatea ne ajută să ne exprimăm aceste drepturi într-un mod respectuos și constructiv. Asertivitate vs pasivitate Pasivitatea în comunicare se caracterizează prin inhibiția de a-ți exprima propriile nevoi, gânduri și sentimente într-un mod direct și eficient. Persoanele pasive evită adesea confruntările și își suprimă sau minimizează propriile opinii în fața altora. Comunicarea pasivă poate fi însoțită de trăsături precum lipsa încrederii în sine, teama de respingere sau conflict și tendința de a te subordona sau de a te supune dorințelor și așteptărilor altora. Persoanele pasive pot avea dificultăți în stabilirea limitelor proprii și pot fi susceptibile la manipulare sau abuz din partea celorlalți. Într-un mod pasiv de comunicare, persoana poate evita să spună „nu”, chiar și atunci când este necesar, și poate fi reticentă în a-și exprima nevoile sau în a cere ceea ce își dorește. Comunicarea pasivă poate crea un dezechilibru în relații și poate afecta încrederea și stima de sine a individului. În timp ce asertivitatea în comunicare promovează exprimarea directă și respectuoasă a nevoilor și opiniei proprii, pasivitatea poate duce la inhibiție și suprimarea vocii personale. În timp ce persoana asertivă își afirmă drepturile și își exprimă nevoile într-un mod echilibrat și constructiv, cea pasivă evită confruntările și își subestimează importanța, cedând deseori în fața altora. Alegerea unei abordări asertive în comunicare poate contribui la îmbunătățirea relațiilor și la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase, în timp ce pasivitatea poate crea tensiuni și disconfort în interacțiunile interpersonale. Unul dintre exemplele de asertivitate ar fi: vecinul îți cere să-i împrumuți mașina de tuns iarba într-un moment în care ai nevoie urgentă de ea pentru a-ți îngriji propria curte în weekend. Răspunsul pasiv: „Nu știu, cred că e ok. Când ai nevoie de ea?” În acest răspuns, persoana nu își exprimă în mod clar nevoia și importanța utilizării mașinii în weekend, lăsând posibilitatea ca vecinul să presupună că împrumutul este acceptat și nu se ține cont de programul celuilalt. Răspunsul asertiv: „Îmi pare rău, dar am nevoie de mașina de tuns iarba în weekend. Totuși, o poți împrumuta în timpul săptămânii.” În acest răspuns, persoana își exprimă clar nevoia și motivele pentru care nu poate împrumuta mașina în weekend, oferind totodată o alternativă pentru vecin. Asertivitate vs agresivitate Agresivitatea în comunicare și comportament se manifestă prin exprimarea opiniei și nevoilor proprii într-un mod dominant, ostil și chiar violent. Persoanele agresive încearcă să își impună punctul de vedere asupra celorlalți, ignorând sau neglijând drepturile și sentimentele acestora. Ele pot recurge la insulte, critici dure sau alte forme de intimidare pentru a obține ceea ce își doresc. Comunicarea agresivă este adesea însoțită de o atitudine defensivă și lipsa respectului față de ceilalți. Persoanele agresive pot fi percepute ca fiind dominatoare, autoritare și chiar intimidante, ceea ce poate afecta negativ relațiile interpersonale și climatul social. În timp ce asertivitatea promovează exprimarea directă și respectuoasă a nevoilor și opiniei proprii, agresivitatea poate crea tensiuni și conflicte, afectând relațiile interpersonale și mediul social în ansamblu.  Asertivitate – exemple agresive: un coleg îți cere să îl acoperi în timpul pauzei pentru că vrea să iasă la o cafea cu un prieten și nu își dorește să fie observat de șeful vostru. Răspunsul agresiv: „Nu te pot acoperi mereu! Îmi dai mereu sarcini suplimentare și nu îți pasă de programul meu.” În acest răspuns, persoana este agresivă și acuzatoare, ignorând posibilitatea de a comunica în mod constructiv cu colegul, recurgând la reproșuri și critici. Răspunsul asertiv: „Înțeleg că ai nevoie de ajutor, însă în acest moment am și eu propriile mele sarcini de rezolvat în pauză. Poate putem găsi o soluție alternativă pentru situația ta.” Acest răspuns exprimă în mod clar propriile nevoi și limite, în timp ce menține un ton respectuos și deschis pentru a discuta despre găsirea unei soluții care să fie benefică pentru amândoi. În ceea ce privește adulții, încrederea în sine îi ajută să abordeze viața cu o atitudine pozitivă și proactivă. Având încredere în abilitățile și potențialul propriu, oamenii sunt mai predispuși să își asume riscuri calculate și să își urmeze pasiunile. Această atitudine îi poate conduce spre noi oportunități și experiențe de învățare, contribuind la dezvoltarea personală și profesională. De asemenea, încrederea în sine este strâns legată de gestionarea stresului și a anxietății. Persoanele care au încredere în propriile capacități sunt mai puțin predispuse să fie copleșite de presiunea sau incertitudinea din jur. Acestea sunt mai rezistente în fața eșecurilor și mai capabile să găsească soluții sau să învețe din …

Asertivitate – ce înseamnă și cât de capabili suntem să o folosim?  Read More »

Compasiune – un concept complex care poate fi cultivat și dezvoltat

Compasiune: cu siguranță ai auzit până acum de acest termen, poate l-ai folosit sau cineva a spus despre tine că ai acest atribut! Totuși, ce este compasiunea mai exact și cum poate fi ea dezvoltată? Descoperă în continuare! 1. Compasiunea și autocompasiunea – informații utile Compasiunea, ca aspect fundamental al interacțiunii umane, își găsește locul într-o diversitate de domenii sociale și profesionale, precum sănătatea, educația și sistemul de justiție. Prezentă și în tradițiile religioase și etice ale lumii, compasiunea este văzută ca un pilon al comportamentului moral și al relațiilor interumane.  În sfera medicală, compasiunea nu este doar o virtute morală, ci și o componentă esențială a calității îngrijirii medicale. Abordarea plină de compasiune poate îmbunătăți starea de bine a pacientului și poate contribui și la rezultatele clinice pozitive. Cu toate acestea, recunoașterea și promovarea compasiunii în acest domeniu se confruntă cu provocări precum stresul profesional și lipsa resurselor. Ce înseamnă cuvantul compasiune: Potrivit Oxford English Dictionary, termenul „compasiune” derivă din latinul „compati”, însemnând „a suferi împreună cu”. În literatură, există un consens – compasiunea implică empatia față de suferința altora și dorința de a-i ajuta. Această emoție este considerată esențială în multe tradiții religioase și este definită de Dalai Lama ca „o deschidere față de suferința altora, cu angajamentul de a o alina”. În plus, compasiunea nu este doar o reacție emoțională, ci și un răspuns bazat pe rațiune și înțelepciune, conform budismului. În timp ce importanța compasiunii este bine recunoscută, ea nu are o definiție precisă și măsurată, fiind încă un subiect de dezbatere. Lipsa unui consens asupra definiției compasiunii și a instrumentelor de măsurare standardizate îngreunează eforturile de cercetare și evaluare a impactului său în diverse contexte.  Ca definiție, compasiunea este descrisă de Jason Kanov în 2004 ca având trei aspecte: observarea, simțirea și răspunsul. Observarea presupune conștientizarea suferinței altora, simțirea este răspunsul emoțional la acea suferință, iar răspunsul implică dorința de a acționa pentru a alina suferința. Această definiție subliniază faptul că compasiunea nu se limitează la aspecte afective și comportamentale, ci poate include și elemente cognitive, cum ar fi capacitatea de a înțelege și de a reacționa rațional la suferința celorlalți. Compasiunea de sine Autocompasiunea, adesea numită și compasiune față de sine, reprezintă un aspect profund și transformativ al experienței umane. Aceasta implică tratarea propriei persoane cu aceeași bunătate, grijă și înțelegere pe care le-am oferi în mod obișnuit unei persoane iubite în momentele de luptă sau suferință. În ultimii ani, conceptul de autocompasiune a atras tot mai multă atenție din partea psihologilor, recunoscând impactul ei profund asupra sănătății mintale, a stării de bine și a creșterii personale. La bază, autocompasiunea implică trei componente esențiale, așa cum a fost conturat de Kristin Neff, o cercetătoare pionieră în domeniu: bunătatea față de sine, umanitatea comună și mindfulness. Bunătatea față de sine înseamnă capacitatea de a răspunde propriilor eșecuri sau neajunsuri cu blândețe și înțelegere, în locul auto-criticilor sau judecăților dure. Ea implică cultivarea unui dialog interior caracterizat de căldură și încurajare, promovând un sentiment de securitate și acceptare interioară. A doua componentă, umanitatea comună, subliniază recunoașterea faptului că suferința și imperfecțiunile sunt aspecte universale ale experienței umane. În loc să ne simțim izolați sau defectuoși în momentele dificile, autocompasiunea implică recunoașterea faptului că toți ne confruntăm cu obstacole, provocări și momente de vulnerabilitate. Această recunoaștere promovează un sentiment de conexiune și empatie față de sine și ceilalți, înlăturând sentimentele de izolare. Mindfulness-ul, a treia componentă a autocompasiunii, implică adoptarea unei conștientizări echilibrate a propriilor gânduri, emoții și senzații în prezent. Ea implică observarea propriei experiențe interioare cu deschidere și curiozitate, fără a ne simți copleșiți sau absorbiți în narativele auto-critice.  Practicarea autocompasiunii oferă numeroase beneficii pentru sănătatea mintală și starea noastră de bine. Cercetările au demonstrat faptul că indivizii cu niveluri mai mari de autocompasiune experimentează niveluri mai scăzute de anxietate, depresie și stres. De asemenea, ei manifestă o mai mare reziliență în fața adversităților, deoarece autocompasiunea oferă o sursă de sprijin emoțional și auto-liniștire în timpurile dificile. Mai mult decât atât, sentimentul promovează o relație pozitivă și plină de grijă cu sine, stimulând o mai mare stimă de sine, eficacitate personală și satisfacție generală în viață. Cu toate acestea, cultivarea autoacompasiunii poate fi dificilă. Multe persoane se luptă cu modele înrădăcinate de auto-judecată și auto-critică, care pot submina capacitatea lor de a o practica în mod eficient. Cu toate acestea, la fel ca orice abilitate, autocompasiunea poate fi dezvoltată și întărită cu ajutorul unor specialiști. 2. Ce înseamnă compasiune și cum o dezvoltăm? Compasiunea este sentimentul care ne face să vrem să ajutăm când vedem pe altcineva suferind. Acest lucru ne spune că este vorba despre o emoție pe care o simțim când observăm suferința altora și care ne motivează să fim de ajutor.  Există mai multe modalități prin care putem dezvolta și cultiva compasiunea în viața noastră. În primul rând, învățarea să ne punem în locul altora și să ne imaginăm perspectivele și experiențele lor este crucială pentru cultivarea compasiunii. Exercițiile de empatie pot ajuta la dezvoltarea unei conexiuni mai profunde cu cei din jur și la creșterea sentimentului de compasiune. În plus, recunoașterea și exprimarea recunoștinței pentru lucrurile bune din viața noastră și pentru oportunitățile pe care le avem pot stimula dezvoltarea sentimentului.  Desigur, toate aceste lucruri trebuie învățate, pentru că multe persoane adulte nu știu cum să o facă. Aici te poate ajuta terapia cognitiv-comportamentală. TCC este o metodă terapeutică care se concentrează pe schimbarea gândurilor și comportamentelor negative sau disfuncționale. În cadrul TCC, se utilizează diverse tehnici și strategii pentru a dezvolta compasiunea față de sine și față de ceilalți. Acestea includ identificarea și restructurarea gândurilor critice sau auto-critice care pot împiedica manifestarea compasiunii, exerciții de imaginație și vizualizare pentru conectarea cu propria și cu suferința altora, precum și tehnici de mindfulness și auto-observare pentru a fi mai conștienți de emoțiile și reacțiile noastre. De asemenea, serviciile de consiliere pentru dezvoltare personală oferă un mediu propice pentru explorarea și cultivarea compasiunii. În cadrul acestor sesiuni, avem oportunitatea să explorăm diverse …

Compasiune – un concept complex care poate fi cultivat și dezvoltat Read More »

Încrederea în sine: cum o poți cultiva de la vârste fragede și până la maturitate pentru o viață armonioasă

Încrederea în sine reprezintă convingerea interioară a unei persoane în abilitățile, valoarea și capacitatea sa de a face față provocărilor vieții. Aceasta este influențată de numeroși factori și poate fi cultivată și dezvoltată prin diverse tehnici și practici. În plus, aceasta joacă un rol esențial în relațiile interpersonale și în succesul social. Despre încrederea în sine trebuie să cunoști și faptul că oamenii care reușesc să o cultive încă de la vârste fragede și să o îngrijească în mod constant sunt mai capabili să stabilească relații sănătoase și să comunice eficient cu ceilalți. În acest articol vei putea afla informații utile despre încrederea de sine, care reprezintă o bază solidă pentru succesul personal și profesional. 1. Încrederea în sine – ce este și ce beneficii oferă? Pentru început, este esențial să afli ce înseamnă încrederea în sine, pentru a înțelege cu adevărat importanța ei. Aceasta reprezintă o componentă esențială a dezvoltării personale și a sănătății psihologice. Concret, încrederea în sine se definește în psihologie ca fiind o evaluare subiectivă a propriei competențe și capacități într-o anumită sarcină sau domeniu de viață.  După ce ai aflat ce este încrederea în sine, este important să știi că aceasta aduce numeroase beneficii atât din punct de vedere personal, cât și profesional. Cultivată încă de la vârste fragede, încrederea de sine oferă un fundament solid pentru dezvoltarea emoțională, socială și academică. Copiii încrezători în propriile lor abilități și valori au tendința de a se simți mai confortabil în propria piele, de a avea o atitudine pozitivă față de învățare și de a fi mai deschiși către explorarea lumii din jurul lor. Această încredere îi ajută să facă față provocărilor cu mai multă reziliență și să se implice în relații interpersonale sănătoase, contribuind la o copilărie fericită și la un potențial de succes în viață. În ceea ce privește adulții, încrederea în sine îi ajută să abordeze viața cu o atitudine pozitivă și proactivă. Având încredere în abilitățile și potențialul propriu, oamenii sunt mai predispuși să își asume riscuri calculate și să își urmeze pasiunile. Această atitudine îi poate conduce spre noi oportunități și experiențe de învățare, contribuind la dezvoltarea personală și profesională. De asemenea, încrederea în sine este strâns legată de gestionarea stresului și a anxietății. Persoanele care au încredere în propriile capacități sunt mai puțin predispuse să fie copleșite de presiunea sau incertitudinea din jur. Acestea sunt mai rezistente în fața eșecurilor și mai capabile să găsească soluții sau să învețe din experiențele negative. Această reziliență îi ajută să rămână echilibrați și să facă față situațiilor dificile cu încredere și calm. Încrederea în sine este foarte importantă și în ceea ce privește relațiile interpersonale și succesul social. Oamenii care se simt încrezători în propriile abilități sunt mai capabili să stabilească și să mențină relații sănătoase. Aceștia comunică mai eficient, sunt mai deschiși la noi conexiuni și sunt mai puțin afectați de critici. Această încredere în sine îi ajută să se simtă mai confortabili în propria piele și să se exprime autentic în interacțiunile cu ceilalți. Astfel, încrederea în sine aduce beneficii pe multiple planuri, oferindu-le oamenilor puterea și reziliența necesară pentru a se confrunta cu provocările vieții în mod eficient și pentru a-și atinge obiectivele. Dezvoltarea încrederii în sine este un proces continuu, care implică auto-reflecție, acceptare și creștere personală. Cu toate acestea, investiția în construirea încrederii în sine poate aduce recompense semnificative, îmbunătățind calitatea vieții și contribuind la fericirea și succesul pe termen lung. 2.  Încrederea de sine – care sunt factorii care o influențează? Înainte de a analiza lipsa încrederii în sine, trebuie menționat faptul că vârsta poate influența încrederea în sine prin prisma experiențelor acumulate și a percepției asupra realizărilor personale. În timp ce unele persoane pot simți că trecerea anilor aduce înțelepciune și maturitate, alții pot avea tendința să se compare cu standarde sociale sau profesionale, generând îndoieli și insecurități. De asemenea, aspecte legate de schimbările fizice sau de percepția timpului care trece pot afecta stima de sine. Cu toate acestea, este esențial să știi că fiecare etapă a vieții aduce oportunități de creștere și învățare, iar încrederea în sine poate fi construită și consolidată în orice moment al vieții. Lipsa încrederii în sine poate fi influențată de o varietate de factori, de natură internă sau externă. În primul rând, experiențele din trecut joacă un rol esențial în formarea încrederii de sine. Eșecurile sau critica constantă pot eroda încrederea în propriile abilități și pot genera îndoieli și incertitudini în mintea fiecărui om. De exemplu, un copil care a crescut într-un mediu în care a fost descurajat sau subestimat în mod constant poate percepe aceste mesaje ca fiind unele negative și poate dezvolta o imagine scăzută de sine. Pe lângă experiențele personale, feedback-ul social și evaluările externe pot influența nivelul de încredere în sine al unei persoane. Comentariile critice sau lipsa de sprijin din partea celor din jur pot submina încrederea în sine și pot alimenta sentimente de nesiguranță sau inferioritate. Mai mult, presiunea societății pentru conformare la standardele de frumusețe, succes sau performanță, poate crea un climat toxic care subminează încrederea în sine a oamenilor, determinându-i să se compare constant cu alții și să se simtă inadecvați. Un alt factor care poate influența lipsa încrederii în sine este teama de eșec și respingere. Oamenii care se simt nesiguri în privința propriilor abilități pot evita să își asume riscuri sau să își urmeze pasiunile, de teama că vor fi judecați sau respinși. Acest aspect poate împiedica dezvoltarea personală și profesională și poate menține un cerc vicios al nesiguranței și stagnării. În plus, factorii biologici și genetici pot fi importanți în dezvoltarea încrederii în sine. Dezechilibrele chimice în creier sau predispoziția genetică către tulburări de anxietate sau depresie pot influența modul în care o persoană percepe și reacționează la stimulii din mediul înconjurător. Aceste aspecte pot amplifica sentimentele de nesiguranță și pot contribui la scăderea încrederii în sine. Prin explorarea și conștientizarea acestor factori, vei avea oportunitatea de a lucra asupra aspectelor care îți afectează încrederea în sine și vei …

Încrederea în sine: cum o poți cultiva de la vârste fragede și până la maturitate pentru o viață armonioasă Read More »

Empatie – ce înseamnă și cum poți dezvolta această abilitate de a simți și înțelege trăirile celorlalți

Empatia ca definiție în psihologie reprezintă capacitatea de a înțelege și simți emoțiile altor persoane, punându-te în locul lor și manifestând o sensibilitate și o receptivitate la starea lor emoțională. Mai mult, a fi empatic cu cineva înseamnă a fi capabil să te conectezi la experiența lor subiectivă, să percepi lumea prin ochii lor, oferindu-le suport emoțional și înțelegere. Această capacitate este esențială pentru relațiile interpersonale sănătoase și pentru dezvoltarea unei societăți empatice. În acest sens, despre empatie, trebuie să mai cunoști faptul că este un proces complex care implică atât o componentă cognitivă, care presupune înțelegerea perspectivelor și emoțiilor altora, cât și o componentă afectivă, care implică resimțirea și răspunsul emoțional la acele stări. Manifestările empatiei în realitate variază de la simpla ascultare activă și exprimarea compasiunii până la acțiuni concrete pentru a ajuta pe cineva la nevoie. Atunci când o persoană simte că este înțeleasă și susținută emoțional, se creează o conexiune mai profundă în relațiile interpersonale, contribuind la stabilitatea și armonia interacțiunilor.  Pe lângă aspectele menționate anterior, trebuie să cunoști faptul că beneficiile empatiei sunt diverse și includ îmbunătățirea relațiilor interpersonale, construirea încrederii reciproce, reducerea conflictelor și stimularea cooperării. Astfel, empatia poate avea un impact pozitiv asupra stării emoționale și generale de bine a oamenilor, oferindu-le un sentiment de sprijin și validare în fața provocărilor vieții. 1. Ce tipuri de empatie sunt cunoscute? Empatia, abilitatea sau capacitatea de a înțelege și de a simți emoțiile altor persoane, se manifestă sub diferite forme. Există trei tipuri principale de empatie, și anume: Pe lângă principalele tipuri de empatie, există și alte variante care adaugă diverse nuanțe și complexitate acestui concept. Printre acestea se numără: Cu toate că, în mod general, această abilitate presupune capacitatea de a simți și de a înțelege emoțiile persoanelor din jur, este important să cunoști faptul că există și empatie negativă, care se referă la situațiile în care aceste stări sunt predominant neplăcute. În loc să simți compasiune sau să fii afectat pozitiv de emoțiile sau experiențele celorlalți, în empatia negativă, poți resimți emoții precum anxietatea, furia sau tristețea celor din jur. Acest tip de empatie poate fi întâlnit în situații în care persoana care manifestă empatia se simte copleșită sau afectată negativ de starea emoțională a celorlalți, poate fi rezultatul unor trăiri personale intense sau a unui stres crescut. Prin recunoașterea și valorizarea acestor diferențe în manifestările empatiei, vei reuși să te conectezi mai profund cu persoanele din jur și să îți dezvolți abilitățile de comunicare și înțelegere într-un mod mai adaptabil și mai empatic. 2. Impactul empatiei sau al lipsei acesteia în diferite contexte la adulți Empatia reprezintă un element fundamental în fiecare context și pe fiecare plan al vieții adulților, având o influență semnificativă asupra relațiilor interpersonale, succesului profesional și a stării emoționale de bine. În acest sens, capacitatea de a înțelege și resimți emoțiile celor din jur contribuie la o comunicare mai eficientă și la soluționarea mai ușoară a conflictelor în orice context. De asemenea, empatia oferă un suport vital în momente dificile, ajutând la gestionarea stresului și anxietății. În lipsa empatiei, relațiile pot deveni fragile, iar atmosfera în mediul de lucru se poate degrada. Mai mult, lipsa înțelegerii și a conectării emoționale poate genera sentimente de izolare.  Într-un mod mai amplu, societatea beneficiază de empatie prin crearea unei culturi a înțelegerii reciproce și a solidarității. Astfel, empatia este o forță pozitivă ce traversează toate aspectele vieții adulte, iar absența sa poate avea consecințe negative profunde, influențând calitatea relațiilor, succesul profesional și bunăstarea emoțională. 2.1. Despre existența sau lipsa empatiei în cuplu Empatia joacă un rol fundamental în dinamica unui cuplu, influențând calitatea relației și conexiunea emoțională dintre parteneri. Într-un cuplu unde există empatie, partenerii sunt capabili să se pună în locul celuilalt, să înțeleagă și să resimtă emoțiile reciproc, creând o legătură profundă. Aceasta se manifestă prin ascultarea activă, susținerea emoțională și capacitatea de a împărtăși bucuriile și dificultățile.  În lipsa empatiei, cuplurile se pot confrunta cu dificultăți majore. Absența înțelegerii reciproce poate duce la conflict, resentimente și distanțare emoțională, deoarece partenerii pot simți că nu sunt auziți sau înțeleși, ceea ce poate distruge treptat legătura lor. Empatia este esențială în soluționarea conflictelor și în prevenirea escaladării acestora către probleme mai profunde, deoarece oferă suport în perioadele dificile, consolidând reziliența relației.  2.2. Despre empatie sau lipsa acesteia pe plan profesional Empatia ocupă un loc central în contextul profesional, având implicații semnificative asupra relațiilor interpersonale, succesului în echipă și dezvoltării în carieră. Într-un mediu de lucru în care există empatie, colaborare și comunicare eficientă, cu siguranță se creează o atmosferă pozitivă.  Capacitatea de a înțelege și simți perspectiva colegilor, subordonaților sau a partenerilor de afaceri contribuie la construirea unei echipe coezive și la crearea unui climat propice inovării. Empatia profesională se manifestă prin ascultare activă, recunoașterea eforturilor celor din jur și adaptabilitate în gestionarea situațiilor dificile. În lipsa empatiei, mediul profesional poate deveni tensionat, cu implicații negative asupra colaborării și productivității, deoarece, printr-o comunicare deficitară și prin lipsa înțelegerii reciproce, se poate ajunge la conflicte de lungă durată. Astfel, empatia în mediul profesional nu doar că îmbunătățește relațiile interumane, ci îi adaugă și valoare organizației, contribuind la succesul pe termen lung al afacerii prin stimularea colaborării și a inovației. 3. Ce înseamnă empatic și cum se manifestă lipsa de empatie la copii Empatia este o trăsătură umană esențială care apare încă de la vârste fragede și joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor. Chiar și copiii mici pot demonstra empatie în interacțiunile lor cu cei din jur, iar această abilitate se dezvoltă și se rafinează pe măsură ce cresc și învață din propriile experiențe. Manifestările empatiei la copii pot fi observate în mai multe moduri. În primul rând, un copil empatic este capabil să recunoască și să răspundă la stările emoționale ale celorlalți. Aceștia pot fi receptivi la sentimentele prietenilor lor și pot încerca să îi ajute sau să îi consoleze atunci când sunt triști sau îngrijorați. De asemenea, copiii empatici sunt de obicei buni ascultători și pot oferi sprijin emoțional …

Empatie – ce înseamnă și cum poți dezvolta această abilitate de a simți și înțelege trăirile celorlalți Read More »

Terapia pentru adulți – Află ceea ce nu ți se spune

Decizia de a merge la psiholog și a începe terapia nu este una ușoară. Există multe mituri legate de mersul la psiholog care ne pot face să amânăm această decizie. Nu de puține ori am auzit ideea că doar persoanele „nebune” merg la psiholog sau aceea că nu e nevoie să mergi să vorbești cu un străin când poți vorbi cu prietenii sau familia despre problemele tale. De asemenea, mai există și aspectul financiar de luat în calcul. În consecință, mulți oameni, care ar beneficia în mod real dintr-un proces terapeutic, amână sau refuză cu totul începerea acestuia. De aceea, este important de clarificat ce se întâmplă în cadrul terapiei și de ce merită să luăm în calcul posibilitatea de a ne adresa unui psiholog atunci când simțim nevoia. În primul rând, este important să ne amintim că psihologii sunt specialiști în domeniul sănătății mintale, ei trec printr-o pregătire riguroasă reprezentată de câțiva ani de studiu în care acumulează cunoștințe legate de psihicul uman și cum funcționează acesta. Pe lângă studiul teoretic, un psiholog trece și printr-o formare profesională care presupune practică, având ocazia să-și exerseze și să-și perfecționeze abilitățile necesare acestei profesii. Așadar, atunci când ne adresăm unui psiholog cu o problemă de natură emoțională sau o dificultate legată de alte aspecte ale vieții noastre, putem avea încredere că are pregătirea necesară pentru a putea să ne ghideze în direcția potrivită. De asemenea, spre deosebire de prieteni și familie, psihologul poate și chiar trebuie să rămână neutru și să aibă o perspectivă cât mai obiectivă asupra problemelor cu care ne confruntăm. Scopul este să ne ajute să descoperim de unde vin problemele, de ce se manifestă în acest fel și ce putem face să ne fie mai bine. Uneori, în acest proces, vom descoperi propriile noastre tipare disfuncționale, lucruri pe care le facem sau moduri de a gândi care nu ne ajută, ba din contră, chiar ne sabotează, iar psihologul va fi acolo pentru a ne ajuta să le conștientizăm și să le corectăm. Un alt aspect important de menționat este faptul că terapia reprezintă un spațiu sigur, în care nu ar trebui să existe judecată sau critică. Toate emoțiile și gândurile noastre sunt acceptate, toate pot fi dezvăluite, întrucât relația terapeutică se bazează pe încredere și acceptare a persoanei așa cum este ea. Pentru a putea avea loc schimbarea pe care ne-o dorim, mai întâi trebuie să privim lucrurile așa cum sunt ele în prezent, oricât de dureroase sau nefirești ni s-ar părea nouă. Un psihoterapeut bun ar trebui să ne facă să ne simțim înțeleși și să ne ajute să  conștientizăm faptul că toate trăirile noastre au un sens, ele nu apar din neant, ci apar ca să ne semnaleze ceva ce merită atenția noastră. Oricât de nelalocul lor ar părea unele gânduri sau emoții pe care le avem, în cadrul terapiei putem să le exteriorizăm, să le înțelegem mai bine, să le acceptăm și apoi să vedem ce putem face cu ele, în așa fel încât să putem să trăim în armonie și să putem avea o stare de bine. Atunci când, în sfârșit, putem vorbi despre lucrurile care ne frământă cu cineva care are capacitatea de a le întelege și a le da un sens, efectul este unul foarte eliberator și benefic. Sunt persoane care raportează o îmbunătățire a stării lor psihologice după o singură ședintă de terapie! Nu în ultimul rând, este în beneficiul nostru să începem să dăm cel puțin aceeași importanță sănătății noastre psihice precum cea pe care o dăm stării de sănătate fizică și să încercăm să o întreținem cât mai bine. Dacă atunci când ne doare ceva sau avem o problemă de natură medicală, mergem la medic pentru a o rezolva, este important să facem același lucru și când ceva ne deranjează pe plan psihic. Ca și concluzie, în ciuda miturilor și stereotipurilor existente, atât studiile cât și experiența multor persoane care au trecut deja printr-un proces terapeutic ne arată că terapia este un instrument de vindecare eficient, cu multe beneficii și la îndemâna noastră, așadar trebuie doar să luăm decizia de a începe. Mara RomonțiPsihoterapeut

Rolul psihologului în terapia pentru autism – Când? Cum? Cu ce frecvență?

Autismul reprezintă o tulburare în dezvoltare, caracterizată prin dificultăți în comunicare și interacțiune socială, abilități cognitive reduse, stereotipi și autostimulări. Primele semne că dezvoltarea copilului nu este una normală, raportată la majoritatea, în general sunt văzute de unul sau ambii părinți. Astfel, este solicitat ajutorul specialiștilor de către unul dintre părinți. Altă situație, este cea în care medicul pediatru, la unul dintre controalele obligatorii ale copilului mic, constată dificultăți. În fiecare dintre aceste situații, părintele solicită ajutorul, pentru a afla ce se întâmplă cu copilul său. Atunci când este vorba de autism, psihologul apare în viața familiei, susținând atât nevoile copilului, cât și pe cele ale părinților. În prezent, există două moduri în care se poate parcurge perioada diagnosticării și a obținerii primelor informații despre diagnostic și planul de intervenție, adaptat nevoilor copilului. 1. Copilul poate primi diagnosticul de la medicul psihiatru, situație în care părinții sunt redirecționați către un psiholog clinician pentru o evaluare amănunțită a abilităților copilului, în fiecare arie a dezvoltării. În urma acestei evaluări, copilul primește un plan de intervenție, i se recomandă anumite tipuri de terapii (logopedie, terapie de integrare senzorială, terapie ABA) și/sau specialiști din alte domenii (somnolog – în cazul identificării unor probleme cu somnul, kinetoterapeut – dificultăți în aria psihomotrică, etc). 2. Copilul poate ajunge inițial, în cabinetul unui psiholog clinician, acesta realizându-i evaluarea psihologică. În urma evaluării, dacă se constată întârzieri în dezvoltarea copilului, raportate la vârsta cronologică a acestuia, pe lângă un plan de intervenție care să vizeze dezvoltarea abilităților, psihologul recomandă și evaluarea psihiatrică, în vederea obținerii unui diagnostic psihiatric. În continuare, psihologul este esențial să facă parte din procesul terapeutic al copilului, dar și al părinților. Da, și al părinților. Odată cu aflarea diagnosticului, viața întregii familii se schimbă. Credințe despre viață, așteptări, nevoi neîmplinite, furie, toate acestea vor ieși la iveală. Astfel că, și părinții au nevoie de ghidaj specializat, pentru a integra cu cât mai multă ușurință aspecte care țin de copil, schimbările pe care prezența acestuia dar și a diagnosticului le vor avea în viața de familie și de cuplu. Astfel că, în momentele de după primirea diagnosticului, părinții pot accesa servicii de consiliere/psihoterapie individuală. Este important pentru aceștia să apeleze la un psiholog familiarizat cu autismul, pentru a le oferi informații clare despre diagnostic, despre modul în care își pot susține copilul în dobândirea anumitor abilități acasă. Totodată, adulții, ca părinți ai unui copil cu autism, au nevoie să lucreze la ei, la emoțiilor lor, pentru acceptarea, înțelegerea și gestionarea cât mai eficientă a acestora, dar și la așteptările și proiecțiile legate de copil, care în cele mai multe din cazuri apar la viitorii dar și proaspeții părinți. În situațiile conflictuale de acasă, dintre copii (dacă există doi sau mai mulți copii ai familiei), dintre copil și părinți, psihologul poate interveni prin intermediul consilierii parentale, pentru a oferi susținere dar și ajutor punctual pentru gestionare eficientă. Poate fi vorba despre tantrumuri ale copilului, dificultăți de comunicare a nevoilor și emoțiilor sau interacțiunea cu ceilalți. Psihologul poate ghida în acest mod părinții și în legătură cu familia de origine, modul în care pot comunica familiei diagnosticul, implicațiile acestuia, dar și limitele puse referitoare la interacțiunea dintre bunici și copii. Este important ghidajul părinților în gestionarea emoțiilor referitoare la interacțiunea copilului cu mediul exterior (atât fiind vorba despre dificultatea copilului de a se adapta la cerințele mediului exterior prin gradiniță, școală, cât și prin faptul că anumite comportamente pot fi neînțelese și pot deranja: în autobuz, la doctor, la magazin. În astfel de contexte, pot apărea tantrumuri, autostimulări și mai evidente, iar părintele are nevoie să se calibreze emoțional pentru a le putea depăși într-un mod cât mai eficient, dar și pentru a putea integra posibila lipsă de informație sau empatie a oamenilor din exterior). Pe de cealaltă parte, psihologul ca specialist, va coordona procesul terapeutic al copilului. Acesta va păstra legătura cu terapeuții implicați, urmărind progresul, abilitățile pe care le dezvoltă cu mai multă ușurință, dar și pe cele la care este nevoie de mai mult suport. În funcție de abilitățile copilului și de rapiditatea cu care acesta le integrează pe cele noi, periodic se realizează evaluarea de către psiholog, actualizând planul de intervenție. Această evaluare poate avea loc o dată la două săptămâni, o dată sau de două ori pe lună. Este esențial ca, ulterior depistării diagnosticului de autism, părinții să solicite ajutor. Se vor simți confuzi, furioși sau poate nu vor accepta cu ușurință adevărul, însă pentru a-i oferi copilului un mediu optim dezvoltării sale și atingerii potențialului maxim, părinții să reușească să se stabilizeze psihic într-o anumită măsură. Doar în acest mod, ei se pot conecta cu copilul și îi pot vedea nevoile reale, tocmai pentru a-i fi ghid în viață. Roxana StănescuPsiholog Clinician

Autismul și psihiatria pediatrică

Ce este autismul? Autismul este o tulburare neurologică și de dezvoltare care afectează persoana de la ușor la sever în sfera cognitivă, comportamentală și socială. Este afectat felul în care aceasta comunică și cum interacționează cu ceilalți, precum și învățarea și comportamentul. Tulburarea de autism are un spectru larg și se manifestă încă din primul an de viață al copilului. Care sunt simptomele autismului infantil? Dacă copilul prezintă astfel de semne, este indicat să se apeleze la medic și să se înceapă terapia cât mai devreme, pentru a avea cele mai bune rezultate. Psihiatria pediatrică: ce se întâmplă la medic? De multe ori copiii care se confruntă cu tulburări psihice nu primesc tratament corespunzător datorită mai multor factori care intervin: pe lângă costurile tratamentului și a consultației, apare și frica față de tulburarea în sine în principal datorită stigmatizării și a neînțelegerii acesteia. Psihiatria pediatrică (psihiatria pentru copii) încearcă să înțeleagă starea de sănătate mintală a unui copil sau a unui adolescent prin anumite metode de evaluare corespunzătoare. Evaluarea constă în analizarea mai multor aspecte, acestea fiind: biologice, sociale, psihologice, tulburări de comportament, tulburări mentale, emoționale și de dezvoltare. Această observație se face deobicei pe bază de interviu, din care se obțin informații despre : Informațiile pot fi obținute de la reprezentanții legali / părinți sau cu permisiunea lor, și de la medicul de familie, profesori și alte rude care vor ajuta medicul psihiatru să obțină un raport cât mai detaliat privind starea de sănătate mintală a copilului. Cum se desfășoară o consultație la medicul psihiatru? Medicul va pune întrebări legate de problemele pe care le întâmpină părinții și copiii acasă, la școală sau în relațiile cu ceilalți. Ce dificultăți sunt, cum au apărut și cum au evoluat și se stabilesc care sunt factorii care cauzează simptomele. Se va explora felul în care copilul relaționează cu persoanele din jur, dar și felul în care părinții relaționează cu el. Se va observa dacă există probleme în alimentație, somn, dacă există și alte boli sau intervenții medicale sau dacă au existat probleme pe parcursul sarcinii. Medicul psihiatru va evalua capacitatea copilului de a face față la stres, abilitățile lui academice, cognitive, aspecte de personalitate și aspecte sociale. În urma acestor interviuri care se aplică atât la părinți/ tutorele legal cât și la copil prin întrebări ușoare, adecvate vârstei, se vor recomanda și analize de specialitate necesare care oferă informații detaliate legate de starea organismului: analize de sânge, RMN, etc. și evaluarea psihologică. În funcție de evaluare și rezultate medicale, medicul va stabili un diagnostic, un plan de tratament și recomandări. În cele mai multe dintre situații se recomandă terapia, aceasta fiind de mai multe feluri, depinde de nevoile copilului. Intervenția psihologică ajută la diminuarea unor simptome și duce la o dezvoltare mai bună a copilului. Ruxandra DragomirPsiholog Clinician

Ce este kinetoterapia pediatrică?

Introducere: Kinetoterapia pediatrică este o ramură specializată a asistenței medicale dedicată abordării nevoilor unice ale copiilor de la copilărie până la adolescență. Această disciplină vitală se concentrează pe optimizarea dezvoltării fizice, a mobilității și a bunăstării generale în rândul copiilor. De la provocările legate de naștere până la problemele care pot apărea în timpul adolescenței, kinetoterapeuții pediatrici joacă un rol important în stimularea creșterii și dezvoltării sănătoase a copiilor. Provocări comune în kinetoterapia pediatrică: 1. Tulburări neuromusculare: Copiii se pot confrunta cu afecțiuni neuromusculare, cum ar fi paralizia cerebrală sau distrofia musculară, care afectează controlul muscular și coordonarea. Kinetoterapeuții pediatrici folosesc intervenții direcționate pentru a îmbunătăți abilitățile motorii, echilibrul și mobilitatea, ajutând copiii să navigheze mai eficient în mediul lor. 2. Întârzieri de dezvoltare: Unii copii pot avea întârzieri în atingerea etapelor de dezvoltare, cum ar fi șezutul, târâtul sau mersul pe jos. Intervențiile de kinetoterapie pediatrică sunt concepute pentru a stimula dezvoltarea motorie, asigurând ca copiii să progreseze într-un ritm adecvat vârstei lor. 3. Afecțiuni ortopedice: Problemele musculo-scheletice, cum ar fi anomaliile congenitale ale membrelor sau scolioza, pot afecta funcția fizică a copilului. Kinetoterapeuții pediatrici lucrează în colaborare cu echipele de asistență medicală pentru a aborda aceste afecțiuni, oferind exerciții și intervenții pentru a îmbunătăți forța musculară, flexibilitatea și postura. 4. Leziuni sportive: Pe măsură ce copiii devin mai activi în sport și activități fizice, riscul de accidentare crește. Kinetoterapeuții pediatrici ajută la recuperare după leziunile legate de sport, punând accent pe tehnicile de reabilitare adaptate nevoilor unice ale organismelor în creștere. 5. Condiții genetice: Copiii născuți cu tulburări genetice, cum ar fi sindromul Down sau spina bifida, pot beneficia de kinetoterapie pediatrică pentru a-și îmbunătăți abilitățile motorii, independența și calitatea generală a vieții. Terapeuții adaptează intervențiile la provocările specifice asociate fiecărei afecțiuni. 6. Probleme de procesare senzorială: Tulburările de procesare senzorială pot afecta capacitatea copilului de a interpreta și de a răspunde la stimulii senzoriali. Kinetoterapeuții pediatrici colaborează cu alți profesioniști din domeniul sănătății pentru a dezvolta strategii care abordează provocările senzoriale, promovând coordonarea motorie îmbunătățită și funcționarea zilnică. 7. Probleme ortopedice ale adolescenților: Pe măsură ce adolescenții se confruntă cu crize de creștere, se pot confrunta cu provocări ortopedice, cum ar fi probleme de postură, dureri articulare sau dureri musculare. Kinetoterapeuții pediatrici îi ajută pe adolescenți să gestioneze aceste preocupări, oferind îndrumări cu privire la exerciții fizice, prevenirea progresiei afecțiunilor și recuperare. Concluzie: Terapia fizică pediatrică este o componentă vitală a asistenței medicale cuprinzătoare pentru copii, abordând un spectru larg de provocări de dezvoltare. Prin recunoașterea și abordarea problemelor de la început, kinetoterapeuții pediatrici contribuie la bunăstarea holistică a copiilor, promovând dezvoltarea fizică optimă și dându-i puterea de a duce o viață activă și împlinită. Prin intervenții specializate și o abordare plină de compasiune, kinetoterapia pediatrică sprijină călătoria unică a fiecărui copil, asigurându-se că poate depăși provocările și își poate atinge întregul potențial. Angel PădurețSpecialist Kinetoterapie

Despre terapia cognitiv-comportamentală – mituri și secrete

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este una dintre cele mai bine studiate abordări psihoterapeutice. Există numeroase studii care arată validitatea și eficiența protocoalelor folosite în cadrul acestei abordări. Ideea care stă în spatele dezvoltării terapiei cognitiv-comportamentale este aceea că stările noastre emoționale și reacțiile noastre, respectiv comportamentele (sănătoase sau nu) apar în urma interpretării mentale pe care noi o facem asupra evenimentelor care ni se întâmplă. Cu alte cuvinte, nu evenimentul în sine ne cauzează emoția ci felul în care noi îl interpretăm, ce anume înseamnă pentru noi. A lua o notă mai mică la un examen pentru cineva poate să nu aibă o însemnătate prea mare și, astfel, starea emoțională să fie una puțin negativă sau chiar neutră, însă pentru o altă persoană această situație poate reprezenta un eșec major și să ducă la o stare negativă pronunțată. Dacă am putea să ne uităm în mintea celor doi, în primul caz probabil am vedea gânduri precum „este doar un examen, nu contează atât de mult” pe când la cealaltă persoană am putea vedea gânduri precum „sunt un ratat, nu mă voi descurca, nu o să reușesc niciodată să iau o notă mai bună”. Ne putem da seama cu ușurință în ce măsură starea emoțională a celor două persoane va fi complet diferită. Pornind de la această premisă, s-a arătat că există mai multe tipare de gândire disfuncțională, care duc la stări emoționale disproporționate ca și intensitate, durată, valență în raport cu realitatea. Un astfel de tipar ar fi, de exemplu, catastrofarea – atunci când credem că o potențială greșeală din partea noastră ar putea avea consecințe foarte grave, catastrofice chiar. Starea noastră emoțională în acel moment va fi una foarte proastă, probabil vom resimți un nivel ridicat de anxietate, deși realitatea nu justifică acea stare. Cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentală, putem identifica aceste tipare, putem vedea în ce situații apar și cum se manifestă și putem să le corectăm, acest lucru ducând la îmbunătățirea sănătății noastre mintale. Deși s-a demonstrat eficiența acestei abordări terapeutice, există și o serie de mituri care au apărut în jurul ei, cum ar fi: Este una dintre cele mai frecvente afirmații făcute în legătură cu terapia cognitiv-comportamentală însă ea reprezintă un mit, deoarece în acest tip de terapie folosim diverse tehnici care vizează, pe lângă partea cognitivă, și partea emoțională și chiar schimbările fiziologice care se petrec în corp. Expunerea, de exemplu, este o tehnică frecvent folosită în această terapie, iar aceasta presupune confruntarea directă cu stimulul care ne produce anxietate. De asemenea, exercițiile de relaxare vizează direct schimbările ce se petrec în corp atunci când apare anxietatea, ajutându-ne să reducem activarea. Nu în ultimul rând, chiar și tehnicile ce se focalizează pe gânduri au ca și scop, de multe ori, reglarea emoțională. Și această afirmație reprezintă un mit, întrucât, în viziunea acestei abordări, scopul nu este să gândim pozitiv mereu, ci să gândim cât mai realist, să avem o gândire adaptată la realitate și care să ne ajute în atingerea stării de bine și a scopurilor noastre, în loc să ne saboteze, așa cum se poate întâmplă de multe ori. Din contră, unul dintre principalele beneficii ale acestei terapii este că nu se concentrează doar pe simptom, ci oferă strategii și metode prin care putem investiga mai adânc, nu rămânem doar la manifestările de suprafață ci ne uităm la acele convingeri adânc înrădăcinate care, de cele mai multe ori, duc la simptomele supărătoare. Este chiar indicat să nu lucrăm doar la nivel de suprafață ci să vedem și de unde vin aceste gânduri, cum s-au format și cum putem să le contracarăm. Există, într-adevăr, protocoale de intervenție care au rolul de a ajuta și ghida terapeutul, fiind formulate după niște principii bine studiate. Însă terapeutul are libertatea de a alege ce tehnici și în ce ordine vrea să le folosească, dacă consideră că protocolul nu este de ajutor într-un anumit caz sau necesită modificări. Se pune accent și pe judecată clinică a specialistului iar acesta trebuie să fie flexibil și să-și adapteze tehnicile folosite de la caz la caz, pentru a fi cât mai eficient. De asemenea, nu se pune accent doar pe tehnicile folosite ci și pe atitudinea terapeutului și pe relația terapeutică. Mara RomonțiPsihoterapeut

Când ajungem la kinetoterapeut?

În călătoria vieții, corpurile noastre se confruntă adesea cu provocări, de la dureri de zi cu zi până la afecțiuni mai grave. În timp ce unele disconforturi pot dispărea în mod natural cu timpul, există cazuri în care căutarea ajutorului profesional devine esențială pentru o recuperare completă și rapidă. Kinetoterapeuții joacă un rol crucial în acest proces, ghidând indivizii către o mobilitate îmbunătățită, putere și bunăstare generală. Aici, vom explora când este timpul să luați în considerare vizitarea unui kinetoterapeut și beneficiile transformatoare pe care acestea le pot aduce sănătății dumneavoastră. Înțelegerea rolului kinetoterapeuților: Kinetoterapeuții sunt profesioniști în domeniul sănătății cu înaltă calificare, specializați în sistemul musculo-scheletic. Ei își folosesc expertiza pentru a evalua și trata o gamă largă de afecțiuni, inclusiv leziuni, dureri cronice și reabilitare post-chirurgicală. Prin proiectarea programelor de exerciții personalizate, oferind tehnici practice și oferind educație privind prevenirea rănilor, kinetoterapeuții urmăresc să îmbunătățească calitatea vieții pacienților lor. Semne că este timpul să vezi un kinetoterapeut: Dacă vă confruntați cu o durere persistentă care nu se ameliorează cu odihnă sau cu medicamente fără prescripție medicală, poate fi timpul să consultați un kinetoterapeut. Fie că este vorba de dureri de spate, disconfort articular sau contracție musculară, un kinetoterapeut poate identifica cauza principală și poate dezvolta un plan de tratament țintit. 2.   Mobilitate scăzută: Dificultatea de a mișca o articulație sau de a experimenta o gamă redusă de mișcare ar putea indica o problemă de bază. Kinetoterapeuții excelează în evaluarea acestor limitări și în implementarea exercițiilor pentru a restabili flexibilitatea și mobilitatea. După o intervenție chirurgicală, fie că este vorba de o înlocuire a articulației sau de o procedură de reparare a țesuturilor deteriorate, kinetoterapia este adesea o componentă crucială a procesului de recuperare. Terapeuții lucrează în colaborare cu pacienții pentru a-și reface puterea, a recăpăta funcția și a preveni complicațiile. Sportivii de toate nivelurile pot beneficia de expertiza unui kinetoterapeut. Fie că ești un sportiv de weekend sau un atlet profesionist, căutarea unui tratament în timp util pentru leziunile sportive poate accelera procesul de vindecare și poate minimiza riscul de deteriorare pe termen lung. În plus, în cazul unor leziuni sportive, kinetoterapeuții pot ajuta la recuperarea și refacerea sportivilor. Dacă ați întâmpinat afecțiuni musculo-scheletice cum ar fi o scolioză, cifoză, platfus sau probleme la nivelul genunchilor, un kinetoterapeut poate aborda aceste preocupări. Ei pot concepe exerciții pentru a îmbunătăți mobilitatea, stabilitatea și  previn progresia acestor afecțiuni. Concluzie: În dansul complicat al vieții, corpurile noastre au nevoie uneori de o mână de ghidare pentru a depăși provocările și a restabili funcția optimă. Kinetoterapeuții se află în fruntea acestei călătorii, oferind o mulțime de cunoștințe și abilități pentru a promova vindecarea și bunăstarea. Recunoscând semnele că este timpul să-și caute expertiza, persoanele pot face pași proactivi către o viață mai sănătoasă și mai activă. Indiferent dacă vă recuperați după o accidentare, vă gestionați durerea cronică sau vă străduiți să vă îmbunătățiți performanța fizică, un terapeut fizic poate fi un partener valoros în căutarea unei sănătăți optime. Angel PădurețSpecialist Kinetoterapie

Recuperarea limbajului în AVC

Despre accidentul vascular cerebral se găsesc o mulțime de date pe internet, clasificări, cauze și modalități de prevenție. Dincolo de ceea ce găsim ca informație tehnică, medicală, accidentul vascular cerebral este un eveniment grav care se poate întâmpla oricui și trebuie să fim conștienți de ceea ce înseamnă recuperarea. Un accident vascular cerebral poate fi ischemic sau hemoragic. Într-un accident vascular ischemic se formează un cheag de sînge care blochează circulația sângelui. În cazul unui accident vascular hemoragic, se produce hemoragie prin ruperea unor vase – în cazul despre care vorbim, vase din creier. Aria din creier responsabilă de limbaj se află în emisfera stângă, adică dacă se produce un accident vascular în această zonă, pacientul va avea tulburări de limbaj sau afazie. S-au făcut mai multe clasificări ale afaziilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: 1.  Afazia motorie: pacientul înțelege tot ce i se comunică, știe ce vrea să spună, dar nu poate articula; în cadrul acestei afazii, prin afectarea limbajului verbal poate fi afectat și limbajul mimico-gestual – pacientul nu mai este capabil să arate în mod explicit ceea ce-și dorește, gesturile lui nemaiavând sensul dorit. Totodată, prin afectarea limbajului verbal, de cele mai multe ori se produce și afectarea limbajului scris-citit, calculul matematic, orientarea în schema corporală. 2. Afazia senzorială: este tulburarea de limbaj în care se păstrează pronunția corectă a sunetelor, dar este viciată înțelegerea mesajului transmis și primit. Cu alte cuvinte, pacientul nu va înțelege ce i se spune, iar mesajul pe care îl va transmite ca răspuns va fi lipsit de sens. 3. Afazia mixtă, care le înglobează pe cele anterioare și în cadrul căreia pacientul nici nu poate articula, nici nu înțelege ce i se spune. Este cea mai gravă formă de afazie. Vorbim cu ajutorul unor mușchi: buze, limbă, obraji, palat moale, corzile vocale și diafragma – care este implicată în actul respirator, deoarece vorbim doar pe expir; dacă am vorbi pe inspir nu s-ar mai înțelege mare lucru. Creierul este asemenea unui păpușar care își bagă degetele în păpuși (a se citi “în mușchi”) și le dirijează. Pentru fiecare sunet, mușchii aceștia se poziționează diferit iar gura ia forma următorului sunet (verificați diferența de pronunție dintre MA și MU și veți constata mișcarea buzelor pentru cea de a doua silabă). Învățăm să vorbim până pe la trei ani, după care rafinăm limbajul. În cazul unui accident vascular, recuperarea limbajului durează minim 4 luni, în funcție de gravitate, întinderea și profunzimea accidentului vascular, vârsta pacientului, gradul de întreținere al creierului, fondul genetic – și un rol extrem de important îl are suportul familiei. Sunt pacienți care au o evoluție extraordinar de bună datorită suportului psiho-emoțional și financiar acordat de familie și sunt pacienți care, deși ar avea șanse, se pierd din cauza lipsei acestui suport. Nu există un algoritm în ceea ce privește recuperarea limbajului, trebuie să se țină cont de caracteristicile medicale, psiho-emoționale și de disponibilitatea fiecărui pacient, și mai cu seamă de nivelul de la care este preluat: cât timp a trecut de la accidentul vascular, cât a fost stimulat emotional și cognitiv, nivelul de înțelegere al mesajului primit, gradul de implicare al familiei. Recuperarea ține cont de stadiile evoluției umane: sunet, silabă, cuvinte bisilabile și polisilabice, aspecte legate de gramatică, orientare în schemă corporală, limbaj scris-citit,  calcul matematic. Uneori, prin poziționarea accidentului vascular și afectarea unor anumite zone din creier, se modifică și comportamentul pacientului, care poate deveni agresiv (zona frontală este responsabilă de aceste simptome), poate fi afectat văzul (în occipital), deglutiția (înghițirea, leziuni în trunchiul cerebral) sau dorința de recuperare, caz în care pacientul refuză să coopereze, chiar dacă ar avea șanse maxime de recuperare. Recuperarea trebuie să înceapă imediat ce semnele vitale ale pacientului sunt stabile. Amânarea recuperării, în ideea de odihnă a pacientului, nu este cea mai bună idee; se va lucra în măsura în care rezistența lui o permite, dar cu cât începe mai devreme, cu atât este mai bine. În afară de recuperarea limbajului și cea motorie, se recomandă și psihoterapie, deoarece schimbarea este profundă, puternică, cu profund impact negativ asupra vieții sociale a individului. De multe ori invalidant, accidentul vascular cerebral este un eveniment de temut în viața oricui. Dintre cauzele producerii accidentului vascular amintim sedentarismul, obezitatea, tulburările de circulație, problemele cardiologice – aritmie, hipertensiune – și factorii genetici. Ștefania Budacu Specialist Logoped

Logopedie aplicată pentru copiii cu autism – idei pentru acasă

Copiii reacţionează prima dată la zgomote, nu la vorbire. Un joc interesant ar fi “Ce se aude?”, acest joc poate fi realizat cu ajutorul instrumentelor muzicale, al jucăriilor sau imaginilor cu animale sălbatice şi domestice, mijloace de transport, etc. şi al sunetelor ambientale. Regulă: Se repetă de mai multe ori denumirea obiectului şi sunetul produs de acesta. Copiii trebuie să asculte cum face fiecare obiect, să ȋl exploreze, apoi se ȋntorc cu spatele, ascultă şi identifică obiectul care a făcut acel zgomot. Sfat: la ȋnceputul dezvoltării auditive, zgomotele vor deveni mai clare când vor fi verbalizate: “Ding- dong – cine e la uşă?” Copiii ajung să imite spontan aceste sunete. Important este să nu acoperiţi zgomotul cu vorbirea şi să vorbiţi numai după ce a fost auzit zgomotul. „De unde vine sunetul?” Veţi avea nevoie de o jucărie care produce un zgomot (de preferinţă jucăriile pentru bebeluşi, care atunci când le strângi emit un sunet). Un copil va sta cu spatele ȋn timp ce numărăm până la 10, iar alt copil va lua jucăria şi se va ascunde. Se arată spre ureche şi se spune “ascultă” copilului care a numărat, fiind lăsat să caute locul de unde vine sunetul. „Caută şi ghiceşte” Curiozitatea poate fi un bun stimul pentru ȋnvăţare şi un moment potrivit pentru dezvoltarea unor situaţii conversaţionale intense. “Unde s-a ascuns Laura?”, “Poate e ȋn spatele fotoliului?” “Hai să vedem!”, etc. Calendarele care oferă orientare Copiii care ȋnţeleg mai greu vorbirea din viaţa de zi cu zi sunt deseori surprinşi sau iritaţi dacă intervine ceva neaşteptat. Un plan al zilei cu fotografii oferă copiilor orientare. De asemenea calendarele ajută la ȋnţelegerea conceptelor de timp azi, ieri, mâine, luni, etc. Ȋn felul acesta copiii pot să ȋnţeleagă şi trecerea timpului. A mai trecut o zi, tăiem cu un X chenarul specific zilei. La calendare, pentru a-l ajuta pe copil să poată sesiza că o zi este diferită de cealaltă, e de preferat să se introducă ȋn fiecare zi câte o activitate specifică – luni ascultăm o poveste, marţi ascultăm din nou povestea şi desenăm ce ne-a plăcut cel mai mult, etc. Acest gen de activități îl ajută pe copil să se structureze și să asocieze mai ușor ziua cu activitatea. Jocuri ce implică mişcarea Printre copiii hipoacuzici, putem găsi copii mai activi cu care nu putem colabora mereu eficient. Un joc amuzant care stimulează atenţia, memoria şi coordonarea mişcărilor îl reprezintă “Jocul elefantului”. Copiii formează un cerc, iar un copil se aşează ȋn mijloc. Copilul din mijloc arată spre un alt copil care ȋşi aşează mâinile asemănător unei trompe ȋn faţa nasului, iar copii din stânga şi din dreapta aduc mâna ȋn dreptul urechii lui. Copilul din mijloc ȋşi alege din nou alt copil care trebuie să facă ceea ce au făcut ceilalţi. Se elimină din joc copiii care nu reacţionează la indicii. O altă sugestie de joc care implică mişcarea este “Jocul cu lanterna”. Mai ales copiii de vârstă mică sunt fascinaţi de lumină, iar acest lucru poate duce la crearea unui dialog ȋn care sunt utilizate prepoziţiile “pe”, “sub”, ȋn spatele”, ȋn faţa”, “ȋntre”. Folosind lumina de la lanternă, copiii trebuie să fie atenţi şi să o captureze. Cântece, versuri şi jocuri cu degeţelele Muzica, versurile şi jocurile ritmice sunt valoroase pentru dezvoltarea vocabularului şi a comunicării, ele fiind componente orientate spre dezvoltarea atenţiei şi memoriei auditive. Pentru ca acestea să fie ȋnsuşite, e necesar un număr mai mare de exersări, mai ales la o vârstă mică. Un exemplu ar putea fi următoarea poezie: „Pe-o cărare lungă-scurtă Patru iepuri merg la nuntă (palmele sunt orientate ȋn jos, degetele puţin desfăcute şi ȋndoite pe jumătate; la rostirea versurilor, batem cu vârfurile degetelor ȋn masă) Şi cum trec un deal şi-o vale Hop! Le iese lupul ȋn cale (mâinile formează pumnişori cu care lovim pe rând masa) Dar suntem tare grăbiţi!” (cu mâna dreaptă salutăm degetul cel mare de la mâna stângă)             „Alunelu, alunelu/hai la joc / să ne fie, să ne fie cu noroc…”             „A-a-a, acum e toamnă, da / E-e-e, plăcută vreme e, / I-i-i veniți copii la vii.         ” Poveştile Beneficiile cititului sunt mai bine cunoscute ca oricând. Cititul are rolul de a dezvolta capacitatea de ascultare, ȋnţelegere, de formare a vocabularul activ şi pasiv, de povestire, de ȋnţelegere a oamenilor şi situaţiilor de viaţă, a sentimentelor. O tehnică eficientă ȋn care menţinem trează atenţia, memoria auditivă şi curiozitatea copilului este aceea ȋn care noi citim un paragraf dintr-o anumită poveste care este ȋnsoţită de imagini, iar apoi putem cere să povestească ce anume a ȋnţeles. Adela MunteanSpecialist Logoped

Cine pune diagnosticul de autism? Pașii corecți spre diagnosticare

Specialiștii recomandă diverse metode de screening pentru depistarea autismului la copii, care vor fi instituite încă din timpul consultațiilor medicale pe care micuții le fac în mod regulat la medicul pediatru. Prin acest mod, doctorii vor putea să identifice semnele și manifestările precoce specifice bolii. Diagnosticul și tratamentul timpuriu pot ajuta la stabilirea potențialului și capacităților reale ale unui copil. Atunci când este depistată o întârziere în dezvoltare, testele și investigațiile suplimentare pot ajuta specialiștii să stabilească dacă problema existentă are vreo legătură cu autismul sau cu alte tulburări pervazive de dezvoltare (PDD) sau cu alte stări sau boli cu simptome similare, cum ar fi întârzierile de limbaj sau cu tulburările de personalitate evitante. În cazul în care medicul care realizează consultul nu dispune de suficientă experiență profesională sau nu este specializat în probleme legate de dezvoltarea psihică a copilului, va recomanda un specialist, de obicei, un psihiatru pentru copii sau adolescenți, psiholog, neurolog sau un logoped pentru testări suplimentare. Testări Evaluări ale comportamentului – Pentru acest timp de investigație se vor folosi diverse chestionare și ghiduri pentru a se determina tipul specific de întârziere în dezvoltarea unui copil. Acestea includ: Copiii care prezintă întârzieri în dezvoltare de obicei continuă să introducă în gură obiectele, chiar dacă acest obicei nu este specific etapei lor de dezvoltare. Această practică poate duce la intoxicații cu plumb sau alte substanțe care trebuie identificate și tratate cât mai curând posibil. În situații speciale, pot fi efectuate și anumite analize și teste suplimentare de laborator, printre care și: Diagnostic precoce Medicii care consultă sugarii și copiii în timpul vizitelor de rutină ar trebui să observe și eventualele semne care s-ar putea manifesta timpuriu. Diverse investigații și teste cum ar fi chestionarele specifice anumitor nivele de dezvoltare sau teste speciale pentru diagnosticarea autismului la copii pot fi utile pentru o evaluare comportamentală corectă. În cazul în care un medic descoperă unul din următoarele semne caracteristice dezvoltării întârziate la copii, trebuie să recomande intervenția specialiștilor: Dacă nu există semne evidente ale întârzierii în dezvoltare sau alte semne neobișnuite în urma testelor de screening, cei mai mulți dintre sugari și copii nu au nevoie de evaluări suplimentare până la următoarea vizită la medic. Totuși, dacă există în familie și un alt membru diagnosticat cu autism, sunt necesare evaluări suplimentare privind întârzierile de limbaj, problemele de învățare, abilitățile reduse de socializare precum și orice alt simptom care ar putea sugera prezența anxietății sau depresiei. Indiferent de vârstă sau de stadiul de dezvoltare, atunci când apar tulburări de socializare, învățare sau probleme în dezvoltarea unei persoane sunt necesare investigații și testări. Adela Muntean Specialist Logoped Ruxandra Dragomir Psiholog Clinician

Camera senzorială pentru copiii cu autism – beneficii și recomandări

Camera senzorială reprezintă atât pentru copiii cu TSA, cât și pentru cei tipici, un spațiu adaptat nevoilor fiecăruia, în care, prin intermediul diferitelor instrumente și materiale de lucru care o îmbogățesc, este susținută integrarea aspectelor legate de mediul înconjurător, dar și de propria persoană. Prin intermediul tehnicilor din terapia ABA, terapia prin joc sau ale psihoterapiei, are loc cunoașterea și experimentarea diferitelor percepții, menite a susține dezvoltarea armonioasă a fiecăruia. Ghidajul terapeutic corespunzător susține interacțiunea dintre copil și noua lume digitalizată, oferind repere importante în conștientizarea propriului corp și a elementelor din jur. Elementele esențiale prezente în camera senzorială digitalizată sunt videoproiectorul interactiv, tuburile mari cu bule de aer și joc de culori, setul de oglinzi acrilice convexe, perdeaua de fibră optică, dar și fotoliul luminos. Videoproiectorul interactiv stimulează motric, prin deplasarea pe toată suprafața proiecției, totodată dezvoltând orientarea în spațiu și coordonarea. Stimularea cognitivă este realizată prin imersia copilului în mediul virtual creat, acționându-se în mod direct asupra atenției copilului. În continuare, se adaugă și gândirea, fiind motivată de căutarea de idei și soluții, spre rezolvarea jocului prezentat. Tuburile mari cu bule de aer și joc de culori stimulează copilul cu autism multi-senzorial: tactil, vizual și din punct de vedere al temperaturii. În acest sens, atrage atenția, concentrarea și angajamentul, încurajând urmărirea vizuală, recunoașterea culorii dar și coordonarea ochi mână. Setul de oglinzi acrilice convexe creează o imagine distorsionată, distractivă, care reflectă o lume interesantă pentru copii. Aceștia sunt gata să o exploreze, fiind stimulați să își recunoască cu mai multă ușurință corpul, dar și obiectele din jur. În acest sens, aptitudinile de observare se dezvoltă, odată cu o mai mare conștientizare a mediului. Perdeaua de fibră optică oferă o stimulare tactilă și vizuală, prin culorile oferite camerei. Tot ceea ce este alb, fosforescent sau în culori neon, se va activa prin strălucire. Totodată, fibrele care intră în alcătuirea perdelei, se activează în lumina strălucitoare colorată. Expunerea în cadrul acestui element al camerei senzoriale liniștesc copilul și îi stimulează atenția asupra experienței perceptive. Fotoliul luminos susține corpul în siguranță, oferind o ușoară mișcare de legănare și intervine în relaxarea musculară, prin stimularea senzorială vestibulară. Gama uimitoare de culori LED, conturează experiența relaxantă printr-un plus din punct de vedere vizual. Copilul cu autism reușește prin intermediul camerei senzoriale să dezvolte noi căi de comunicare, axate pe senzorial, să își îmbogățească preferințele dar și să le exprime cu mai multă ușurință. El devine mai receptiv la relaționarea cu terapeutul, care devine facilitator în experiența virtuală și ghid în noua lume cu care ia contact. Totodată, sunt calmate tensiuni, anxietăți și este creat un spațiu propice relaxării, tocmai pentru că se realizează, într-un mod integrator, asimilarea elementelor din exterior, iar copilul reușește să participe activ la acest demers. Roxana StănescuPsiholog Clinician

Ce este logopedia?

Cuvântul “logopedie” provine de la grecescul “logos” care înseamnă cuvânt şi ”paidea” care înseamnă educaţie. Deci logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj. Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor, formarea şi dezvoltarea pe măsura capacităţilor lor, de stabilirea sau restabilirea de relaţii corecte cu cei din anturaj. Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece: – tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare ca urmare a fragilității aparatului fono-articulator și a sistemelor cerebrale implicate în vorbire. şi nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze; – posibilităţile de corectare sunt mult mai mari; – prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale. Logopedia este o disciplină care are ca scop activitatea de educare şi corectare a problemelor de limbaj care apar uneori la copii dar şi la adulţi. Aceasta are două componente: Ce face logopedul? Logopedul este specialistul care se ocupă de terapia tulburărilor de vorbire şi limbaj. Acesta identifică problema, elaborează metodele de recuperare şi supervizează activităţile de recuperare care se impun în funcţie de diagnostic. Cele mai întâlnite tulburări de limbaj la copiii de vârstă preşcolară și şcolară sunt:  Activitatea logopedică se desfășoară în baza unor principii de bază: Activităţile realizate în cadrul terapiei logopedice 1. Terapia generală: Terapia tulburărilor de limbaj cuprinde două etape:      2. Terapia specifică: Adela Muntean Specialist Logoped

Kinetoterapia – ce este și cum funcționează?

Kinetoterapia este o disciplină ce reprezintă un pilon esențial în domeniul asistenței medicale de recuperare. Kinetoterapeuții evaluează starea pacienților, creează planuri de tratament personalizate și folosesc o serie de intervenții, inclusiv exerciții terapeutice și terapie manuală, pentru a aborda probleme musculo-scheletice, neurologice și alte probleme de sănătate. Scopul este de a atenua durerea, de a îmbunătăți puterea, mobilitatea, coordonarea și de a promova bunăstarea generală a indivizilor precum și optimizarea calității vieții și a independenței funcționale a pacienților. Aici vom explora valorile kinetoterapiei și care sunt principiile esențiale ce sunt urmărite de kinetoterapeuți pentru a ajuta pacienții în recuperare. Evaluarea pacientului Kinetoterapia începe cu o evaluare completă a stării pacientului. Aceasta implică o examinare meticuloasă a istoricului medical al pacientului, a simptomelor actuale și a capacităților fizice. Kinetoterapeuții folosesc diverse teste și măsurători pentru a evalua factori precum gama de mișcare, forța, echilibrul și coordonarea. Prin acest proces, se formulează un diagnostic precis, deschizând calea pentru un plan de tratament personalizat. Stabilirea obiectivelor și crearea unui plan de tratament Un aspect crucial al kinetoterapiei este stabilirea de obiective. Kinetoterapeuții lucrează îndeaproape cu pacienții pentru a stabili obiective realiste și realizabile. Aceste obiective ar putea varia de la recăpătarea completă a mobilității după o accidentare sau intervenție chirurgicală până la gestionarea eficientă a durerii cronice. Mai mult de atât, stabilirea unor obiective clare oferă o foaie de parcurs pentru călătoria de recuperare și împuternicește pacienții să participe activ la propria recuperare. Selectarea opțiunilor de tratament Miezul kinetoterapiei constă într-o gamă variată de opțiuni de tratament. Exercițiile fizice formează o piatră de temelie, concepută pentru a spori mobilitatea, forța, flexibilitatea și rezistența. Terapia manuală, care utilizează tehnici practice precum masajul și mobilizarea articulațiilor, este adesea folosită pentru a îmbunătăți mobilitatea și a reduce durerea și este realizată direct de kinetoterapeut. În plus, modalități precum căldura, frigul și stimularea electrică pot fi utilizate pentru a facilita vindecarea. Kinetoterapeuții sunt abili în adaptarea exercițiilor și tehnicilor la nevoile specifice ale fiecărui pacient, asigurând o abordare personalizată, eficientă și sigură. Educația pacientului O componentă esențială a kinetoterapiei este educația pacientului. Kinetoterapeuții oferă cunoștințe valoroase despre mecanica corporală adecvată, conștientizarea posturală și modificările stilului de viață. Educarea pacienților îi împuternicește să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la sănătatea lor și stimulează un sentiment de responsabilitate și de cunoaștere pentru bunăstarea lor. Monitorizarea și corectarea Pe tot parcursul sesiunii de kinetoterapie, specialiștii monitorizează continuu progresul pacienților. Evaluările regulate permit modificări ale planului de tratament, asigurând că acesta rămâne aliniat cu nevoile în evoluție ale pacientului. Această adaptabilitate este cheia pentru optimizarea rezultatelor și pentru stimularea unui sentiment de încredere și colaborare între pacient și terapeut. In plus, în timpul sesiunilor de kinetoterapie, terapeuții sunt mereu atenți la pacienți, pentru a observa mișcările exercițiilor și la nevoie, pot interveni să corecteze mișcarea. Prevenire și întreținere Dincolo de recuperare, kinetoterapeuții pun accentul pe prevenire și întreținere. Pacienții sunt echipați cu programe de exerciții la domiciliu concepute pentru a preveni accidentările viitoare și pentru a menține funcția fizică optimă. Prin insuflarea unor obiceiuri proactive, kinetoterapia își extinde impactul dincolo de faza de recuperare, promovând sănătatea și bunăstarea pe termen lung. Concluzie Așadar, kinetoterapia apare nu doar ca o disciplină medicală, ci ca o călătorie de conștientizare și dezvoltare. Kinetoterapia apare ca o abordare holistică și centrată pe pacient întruchipând principiile evaluării, stabilirea obiectivelor, intervenții personalizate, educație și monitorizare continuă. Fiind atât artă, cât și știință, kinetoterapia nu numai că abordează provocările fizice imediate cu care se confruntă indivizii, ci le oferă și instrumentele și cunoștințele necesare pentru a participa activ la propria bunăstare. Prin această călătorie de colaborare între kinetoterapeut și pacient, kinetoterapia este un far de speranță, ghidând indivizii către o sănătate și o funcție optimă. Angel Pădureț Specialist Kinetoterapie

Tulburarea de spectru autist – diagnosticarea precoce

Ce este autismul? Autismul este o tulburare de neurodezvoltare care se caracterizează prin dificultăți de comunicare și socializare, schimbări comportamentale, deficiență de reciprocitate socio-emoțională, comportamente repetitive și restrictive. Are un spectru larg și poate afecta persoana de la ușor la sever, chiar din primul an de viață. Autismul infantil se poate diagnostica înainte de vârsta de 3 ani. Cu cât se diagnostichează mai repede cu atât se pot lua masuri în funcție de severitatea tulburării, care vor ajuta la o dezvoltare mai bună a copilului. Cum se manifestă autismul la copii? Copiii cu autism manifestă simptome vizibile. Ei par diferiți de restul copiilor de aceeași vârstă, în sensul că pot fi prinși în “lumea lor”, nu fac contact vizual cu interlocutorii și nu manifestă interes pentru lumea din jur. Pot manifesta hipersensibilitate la lumină, zgomote, mirosuri, senzații tactile (poartă numai anumite tipuri de haine, nu suportă să fie atinși) și gusturi, motiv pentru care pot avea preferințe stricte la mâncare. Cum depistăm autismul la bebeluși? Încă din primul an de viață copilul poate manifesta semne de tulburare de spectru autist. Acestea sunt: Tulburarea de spectru autist se regăsește la 1 din 100 de copii, conform Organizației Mondiale a Sănătății. Este important ca simptomele să fie identificate timpuriu, astfel încât copiii să fie integrați cât mai devreme în procesul de terapie. Șansele de recuperare cresc semnificativ dacă terapia începe cât mai curând, de la cea mai fragedă vârstă a copilului, așadar semnele bine observate nu pot conduce decât la prevenirea unui timp pierdut în posibilitatea recuperării copilului tău. Ruxandra DragomirPsiholog Clinician

Terapia oncologică – beneficii și provocări

Terapeutul care consiliază pacientul oncologic și familia acestuia este psiho-oncologul. El are un rol dificil: este cel care ar trebui să fie lângă cel suferind, în spital, atunci când acesta primește diagnosticul și să îi ofere suportul de urgență necesar. El este cel care ar trebui să ajute persoana diagnosticată într-o primă etapă de refuz, în următoarea etapă de furie, să îl ajute să treacă prin negociere și prin etapa de depresie. Și, după ce are loc acceptarea, tot terapeutul va fi cel care va ține scara emoțională pe care el va urca, din nou, la suprafață. Avem sădită în noi frica de moarte, deși moartea este la fel de reală ca și viața. Începem să murim din clipa în care ne naștem, iar această conștientizare ne-ar aduce mai mult bine în viață: mai multă bucurie de a zâmbi, mai multă bucurie de a vedea lumina și de a face planuri, mai multă iertare și îngăduință pentru noi înșine și pentru cei de alături. Boala oncologică nu este nici blestem, nici pedeapsă. Este o boală care a devenit mai mult cronică decât mortală, deoarece speranța de viață a crescut datorită tratamentelor. Este importantă educația, la fel ca în orice alt domeniu: screening la primele semne că ar fi ceva “altfel”, controale și analize medicale. Multe persoane nu se prezintă la medic în timp util fiindcă le este frică… le este frică să audă un diagnostic, care, spus în timp util și începând tratamentul, salvează viața sau o prelungește considerabil. Ce nu face psiho-oncologul?  Nu caută vinovați, nu caută scuze, nu poate lua sau prelua durerea persoanei, nu este membru al familiei și nu poate oferi vindecare. Ce poate face psiho-oncologul?  Poate ajuta clientul să găsească răspuns la întrebările pe care le are, îl poate susține în modificarea stilului de viață (dacă el consideră că a făcut greșeli) și în găsirea celui mai potrivit drum în acest sens, îl poate ghida în asumarea gândurilor, a cuvintelor și a comportamentelor pe care le manifestă și îl încurajează să facă ceea ce consideră că este mai bine pentru el. Atitudinea pacienților față de această boală este diferită: unii, trecând de șocul anunțului inițial, își asumă întru-totul boala și tratamentul, în timp ce alții nu doresc să știe, delegând, mai mult sau mai puțin direct, familiei rolul de a conduce terapia. Există grupuri de suport pentru pacienți – grupuri în cadrul cărora indivizii sunt împărțiți pe vârste, pe sexe, pe tipul de afecțiune; există, de asemenea, grupuri de suport pentru familiile pacienților oncologici. Recomandăm cu tărie participarea acestora și a familiilor la aceste grupuri de suport, deoarece beneficiile sunt importante: există șansa de a împărtăși experiența sa altor persoane aflate în situații similare, și poate învăța de la aceștia modalități de coping, de adaptare, și poate noi metode de tratament. Prin activitățile desfășurate în cadrul acestor întâlniri, cu exerciții de comunicare asertivă, de reflectare asupra propriei persoane și nevoi în egală măsură cu nevoile celorlalți pacienți si familiei, au șanse mai rapide de echilibrare și de a lua deciziile care să asigure succesul tratamentelor. Sunt cunoscute experimentele făcute cu mai multe pahare în care s-a pus apă din aceeași sursă, iar după aceea fiecare pahar a fost expus unor stări diferite: asupra unora s-au proferat cuvinte urâte, în timp ce asupra altora s-a manifestat mulțumire, iubire, recunoștință. La final, făcându-se analiza, s-a constatat că structura moleculară a apei era diferită în primele pahare față de cele din grupul asupra cărora s-au manifestat stări pozitive. Organismul nostru conține 70% apă, deci fiecare cuvânt și fiecare gând are o influență importantă asupra stării de sănătate și chiar la nivel de ADN. Evident, cu toții murim. Ce este moartea? Iată o întrebare de al cărei răspuns depinde starea noastră și a familiei la aflarea unor diagnostice grele sau a unor întâmplări nefericite care ne separă de cei dragi. Într-o zi, fiecare va pleca de aici… Trebuie, însă, să conștientizăm că murim o singură dată, dar trăim în fiecare zi! Ștefania BudacuPsiho-Oncolog

Importanța kinetoterapiei în recuperarea copilului cu Sindrom Down

Îmbarcarea în călătoria de recuperare a copiilor cu Sindrom Down implică o abordare multidimensională, kinetoterapia fiind un element esențial în acest proces. Sindromul Down prezintă provocări unice care se extind atât în domeniul fizic, cât și în cel al dezvoltării psihice, iar în mijlocul acestor provocări kinetoterapia apare ca un far de speranță, oferind intervenții adaptate pentru a aborda deficiențele motorii, pentru a îmbunătăți tonusul muscular și pentru a promova bunăstarea generală a copiilor. Această formă specializată de terapie nu vizează doar limitările fizice, ci și joacă, împreună cu un rol esențial în promovarea independenței, îmbunătățirea procesării senzoriale și dezvoltarea socio-emoțională. În această explorare, ne adâncim în ipostaza esențială a kinetoterapiei drept catalizator pentru recuperare, luminând modul în care aceasta servește ca forță călăuzitoare în deblocarea potențialului de vindecare și creștere al acestor tineri indivizi rezilienți. Una dintre preocupările principale în sindromul Down este hipotonia sau tonusul muscular scăzut, care poate afecta abilitățile motorii și coordonarea copiilor, mai ales în perioada de creștere. Astfel, terapia fizică vizează aceste aspecte prin implementarea exercițiilor care se concentrează pe întărirea mușchilor, creșterea mobilității articulare și controlul postural. Cum? Angajând copiii în activități fizice personalizate, unde terapeuții urmăresc să îmbunătățească tonusul muscular și să dezvolte abilitățile motorii, favorizând o îmbunătățire al mobilității și coordonării. Mai mult de atât, terapia fizică contribuie semnificativ și la îmbunătățirea abilităților motorii grosiere. Prin încorporarea activităților care vizează echilibrul, conștientizarea spațială și coordonarea corpului, terapeuții ajută copiii să dezvolte modele fundamentale de mișcare. Acest lucru, la rândul său, le sporește capacitatea de a se angaja în diverse activități fizice și promovează un stil de viață mai activ. Kinetoterapia joacă, de altfel, și un rol crucial în promovarea etapelor generale de dezvoltare. Copiii cu sindrom Down se confruntă adesea cu întârzieri în atingerea abilităților motorii brute și fine, cum ar fi târâtul, mersul pe jos și coordonarea mână-ochi. Kinetoterapeuții lucrează în colaborare cu acești copii, utilizând exerciții și activități care abordează în mod specific aceste întârzieri, ajutându-i să atingă mai eficient etapele de dezvoltare. Pe lângă dezvoltarea motorie, kinetoterapia joacă un rol cheie în abordarea provocărilor de procesare senzorială frecvente la copiii cu sindrom Down. Multe persoane cu sindrom Down pot prezenta sensibilități senzoriale sau dificultăți în procesarea informațiilor senzoriale. Kinetoterapeuții folosesc tehnici de integrare senzorială pentru a ajuta copiii să se adapteze la diverși stimuli senzoriali, promovând o toleranță îmbunătățită și abilități generale de procesare senzorială. Independența este un aspect critic al dezvoltării copilului, iar kinetoterapia contribuie semnificativ la creșterea independenței copiilor cu sindrom Down. Terapeuții colaborează cu familiile pentru a stabili obiective personalizate care se concentrează pe îmbunătățirea capacității copilului de a efectua activitățile zilnice în mod independent. Aceasta poate include sarcini precum: îmbrăcarea, îngrijirea și rutinele de bază de autoîngrijire și se pot extinde la multe alte paliere de sarcini și responsabilități.  În plus, terapia fizică servește ca o cale de sprijin pentru părinți și îngrijitori. Terapeuții oferă îndrumări și educație valoroase despre cum să încorporeze activitățile terapeutice în rutina zilnică a copilului. Această abordare colaborativă împuternicește familiile să participe activ la dezvoltarea copilului lor, extinzând beneficiile terapiei fizice dincolo de clinică sau sesiunile de terapie. Pe termen lung, impactul kinetoterapiei asupra copiilor cu sindrom Down se întinde dincolo de bunăstarea fizică. Influențează pozitiv aspectele sociale și emoționale prin creșterea stimei de sine și a încrederii în sine prin atingerea reperelor fizice. Abilitățile fizice îmbunătățite se traduc adesea prin creșterea participării la activități sociale, promovând un sentiment de incluziune și apartenență. În concluzie, kinetoterapia este de o importanță capitală în recuperarea copiilor cu sindrom Down. Abordarea sa multidisciplinară redimensionează provocările de dezvoltare fizică și senzorială, contribuind la îmbunătățirea abilităților motorii, a independenței și a calității generale a vieții. Prin eforturile de colaborare ale terapeuților, familiilor și îngrijitorilor, terapia fizică devine o piatră de temelie în împuternicirea copiilor cu sindrom Down pentru a-și atinge întregul potențial și a duce o viață împlinită. Angel PădurețSpecialist Kinetoterapie

Tulburarea de stres posttraumatic – Manifestări și intervenții

Când vorbim despre tulburarea posttraumatică este important, în primul rând, să definim ce înseamnă traumă. Există mai multe definiții ale acestui termen, fiind unul sensibil si greu de definit în esență. Conform Manualului de Diagnostic si Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale “DSM V”, în tulburarea de stres posttraumatic reprezintă traumă ”un eveniment negativ, major, cu un impact semnificativ și amenințător asupra noastră.” Din această categorie pot face parte evenimente precum: abuzuri, accidente majore, dezastre naturale, războaie, ș.a. Este important să facem distincția între stres și traumă – orice traumă este stresantă, dar nu orice eveniment stresant este traumă. Tulburarea de stres posttraumatic se dezvoltă ca și urmare a confruntării psihicului nostru cu evenimente traumatice. Trebuie menționat că nu toată lumea va dezvolta acest tip de răspuns și nici nu este necesar ca evenimentul să i se întâmple persoanei în cauză, uneori este suficient ca aceasta să fie doar martoră la eveniment.  În general, este firesc ca oamenii să aibă anumite reacții atunci când se confruntă cu astfel de evenimente (este de menționat aici reacția de tip ”Luptă sau fugi”/”Fight or flight” a organismului ca și răspuns la frică), însă efectele de obicei se ameliorează în timp, însă atunci când aceste efecte se mențin și chiar devin cronice, putem discuta despre tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). Când ne referim la traume majore, în care persoana a suferit mai multe abuzuri repetate pe o perioadă mai îndelungată de timp, putem vorbi despre sindromul de stres posttraumatic complex (C-PTSD). În ceea ce privește manifestările, principalul simptom al PTSD este reprezentat de așa-numitele ”flashback-uri” sau amintiri intruzive legate de evenimentul traumatic care tot reapar în minte și/sau coșmaruri recurente cu același conținut legat de traumă. De asemenea, poate să apară hipervigilența, adică persoana devine foarte atentă la mediu, hipersensibilitatea la diverși stimuli care reactivează amintirile traumei și evitarea acestora, senzația de retrăire a evenimentului. Pot să apară și senzații fizice specifice anxietății cum ar fi bătăi crescute ale inimii, greață, transpirații, amețeli, furnicături, ș.a.m.d. Simptomele pentru C-PTSD sunt similar, însă mai severe. Există mai multe opțiuni de tratament pentru această tulburare. În funcție de complexitatea și severitatea simptomelor, se poate recomanda un tratament medicamentos, terapie sau o combinație între cele două. În ceea ce privește medicația, în general se recomandă medicamente din clasa antidepresivelor și/sau din clasa anxioliticelor. Este foarte important ca tratamentul medicamentos să fie luat la recomandarea unui medic psihiatru și conform indicațiilor acestuia. Psihoterapia poate să fie de mai multe tipuri, studiile arătând că, în cazul tulburării de stres posttraumatic, cele mai eficiente sunt: terapia prin expunere, care presupune expunerea într-un mod sigur și controlat a persoanei la stimulii  în mod curent asociați cu trauma pentru a rupe această asociere (întrucât evitarea lor menține cercul vicios al anxietății); terapia cognitiv-comportamentală care ajută persoana să-și schimbe perspectiva din care privește lucrurile care i s-au întâmplat, reușind astfel să le gestioneze mai ușor; terapia EMDR, un tip de terapie special conceput pentru persoanele care s-au confruntat cu evenimente traumatice și care presupune tot o desensibilizare a acestora față de stimulii stresori. Indiferent de metoda de tratament aleasă, cel mai important lucru de știut este că a suferi de o tulburare mintală nu ne face mai slabi sau mai puțin buni decât cei din jurul nostru, oricine se poate confrunta cu astfel de situații la un moment dat în viață și mereu există soluții și lucruri pe care le putem face pentru a ne reveni și a ne simți mai bine. Psihologia pozitivă ne vorbește chiar de fenomenul numit”post-traumatic growth” sau ”creștere post-traumatică”, reprezentând schimbările pozitive care pot avea loc în personalitatea noastră în urma evenimentelor traumatice. Mara RomonțiPsihoterapeut Referințe: Ce este trauma? What is post-traumatic stress disorder (PTSD)? Growth after trauma American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). Planuri de tratament și intervenții pentru anxietate și depresie, Autor: Robert L. Leahy, Stephen J.F. Holland și Lata K. McGinn

Linia Vieții – Cum să te cunoști mai bine

Psihoterapia presupune multe forme de abordare pe care terapeutul le adoptă în încercarea de identificare a realelor scenarii și probleme cu care clientul se confruntă în scopul construirii unui plan de acțiune corect. Printre altele, una dintre aceste tehnici este linia vieții. Aceasta tehnică este utilizată pentru a aduce în fața clientului povestea vieții lui, așezată în capitole, ordonată după etape, permițând o observație clară a momentelor cheie care s-au petrecut în viața sa, momente ale căror consecințe s-au răsfrânt asupra sa lăsând urme importante care au condus la nevoia actuală de a înțelege ce anume se întâmplă cu acesta. Linia vietii este o tehnică ce implică un efort analitic deosebit și multă răbdare. Atunci când privim la evenimentele ce s-au desfășurat în viață noastră trebuie să ne gândim, să reflectăm la ceea ce s-a petrecut și la ce a adus acel aspect nou în viața noastră. Spre exemplu: ce resurse am luat din această întâmplare? Ce am învățat? Cum m-a schimbat această experiență? Multe dintre resursele pe care le avem în prezent se datorează experiențelor din trecut. Pot să folosesc strategiile care m-au ajutat în momentele anterioare și în prezent? Prin această tehnică ne înțelegem valorile, credințele, greșelile și deciziile. Cum se folosește? Din punctul de vedere al realizării sale, aceasta nu este deloc dificil de realizat și poți să faci asta oricând, ori de câte ori simți că vrei să privești asupra vieții tale în ansamblu, te-ai împotmolit în trăirile tale sau vrei să te cunoști mai bine. Aplică… Trasează o linie pe o foaie albă și începe să notezi experiențele viața. Începând cu cea mai veche pe care ți-o amintești, poți adăuga toate experiențele care pentru tine au însemnat ceva, fie ele negative sau pozitive. Pe linie se adaugă evenimente ale vieții precum nașterea ta și a altor membri ai familiei, căsătoria, decesul, mersul la scoală, la facultate, etc. În afară de evenimentele obișnuite, mai sunt și cele care pentru tine, poate, au însemnat ceva foarte important: Câteva exemple? Evenimente care au cauzat o schimbare semnificativă în viața ta. Momente dificile, perioade de confuzie, situațiile de criză prin care ai trecut. Momente marcante care poate s-au întâmplat înainte de nașterea ta, dar care te afectează și pe tine. Atenție! Nu este nevoie să te grăbești. Acest proces este lent și de lungă durată. Oferă-ți timp pentru autocunoaștere și autoanaliză. Dă-ți voie să simți ceea ce ai trăit, să procesezi informația și să observi ceea ce ai învățat din situațiile trecute. Ca să înțelegi unde te aflii, este nevoie să înțelegi prin ce experiențe ai trecut, experiențe care te-au condus pe un drum sau altul și care te-au construit așa cum ești astăzi. Cunoașterea de sine este un proces continuu și profund care îți permite să explorezi straturile tale interioare și să descoperi adevărata ta identitate. Tu când ai lucrat ultima oară cu tine și cât de multe ai descoperit? Ruxandra DragomirPsiholog Clinician

Jocuri inventive pentru promovarea motricității grosiere chiar la tine acasă

De multe ori ne descurajăm simțind că nu facem suficient pentru copiii noștri ori pur și simplu ne pierdem răbdarea în așteptarea următoarei ședințe la care piticul va avea ocazia să exerseze și mai multe în beneficiul flexibilității sale. Totuși, există o mulțime de jocuri pe care le-am putea implementa chiar la noi acasă și care nu doar că ar fi în beneficiul motricității celui mic, ci ar susține și mai mult consolidarea relației voastre.   Iată mai jos 10 idei de super jocuri cu care vă puteți distra, în timp ce lucrați, chiar în căminul vostru. 1. Patinaj cu șosete: – Așezați câteva prosoape pe o suprafață netedă a podelei sau unele obstacole cu perne și puneți-vă copilul pe șosete pentru a „patina” în jurul lor. Acest lucru promovează echilibrul și coordonarea. 2. Cursă cu obstacole: – Configurați o cursă de obstacole interioară folosind perne, scaune și alte articole de uz casnic. Pune-ți copilul să navigheze prin curs, târându-se pe sub mese, sărind peste perne și ținându-și echilibrul pe o linie desemnată. 3. Bowling în sufragerie: – Amenajează o pistă de bowling folosind jucării moi sau sticle de plastic ca popice și o minge moale ca minge de bowling. Acest lucru încurajează țintirea, aruncarea și echilibrul. 4. Șotron: – Creați o grilă cu forme diferite în loc de numere. Strigă o formă, iar copilul tău trebuie să sară la acea formă. Acest lucru adaugă un element cognitiv activităților motorii grosiere. 5. Dance Freeze: – Redați muzică și puneți copilul să danseze. Când muzica se oprește, îngheață pe loc și trebuie să rămână nemișcat până muzica reîncepe. Acest joc ajută la abilitățile de auz, echilibru și controlul muscular. 6. Cursa de șosete și linguri: – Așezați o minge sau un obiect mic pe o lingură și puneți-vă copilul în echilibru în timp ce merge dintr-un punct în altul prin casă, cu fața și apoi cu spatele. Acest lucru îmbunătățește coordonarea, echilibrul mână-ochi și orientare în spațiu. 7. Aruncarea țintei: – Creează ținte folosind cercuri de gimnastică, perne sau forme lipite pe podea. Puneți copilul să arunce săculeți de fasole sau bile moi pe ținte, urmărind precizia. 8. Color Hunt: – Așezați cartonașe colorate sau bucăți de hârtie în jurul camerei. Strigă o culoare, iar copilul tău trebuie să alerge să ia cartonașul de culoare respectivă și să atingă ceva din cameră de aceeași culoare. Acesta combină abilitățile motorii brute cu recunoașterea culorilor și orientarea în spațiu. 9. Covrigi de yoga: – Introduceți ipostaze de yoga simple pentru copii. Folosește carduri cu imagini sau o aplicație de yoga pentru a-i ghida prin ipostaze care îmbunătățesc flexibilitatea, forța și echilibrul. 10. Minigolf de interior: – Creați un teren de minigolf folosind obiecte de uz casnic pentru a realiza rampe, tuneluri și cupe. Utilizați o minge moale și o crosă de golf improvizată pentru a ghida mingea pe parcurs, îmbunătățind coordonarea, abilitățile grosiere și precizia. Aceste jocuri nu numai că promovează activitatea fizică, dar și îmbunătățesc abilitățile motrice grosiere, plăcute pentru copii. Nu uitați să adaptați aceste activități în funcție de vârsta și abilitățile copilului dvs. și acordați întotdeauna prioritate siguranței. Angel PădurețSpecialist Kinetoterapie

Prompturile in terapia ABA

Prompturile în terapia ABA

Terapia ABA, numită și analiza aplicată a comportamentului, reprezintă o abordare prin care se urmărește identificarea variabilelor din mediul care influențează anumite comportamente, dar și a procedurilor care le pot modela sau întări. Dacă este vorba despre comportamente neacceptate social, se urmărește modelarea acestora, prin consecințe directe. În cadrul comportamentelor pozitive, constructive, se urmărește întărirea pozitivă a acestora, pentru a fi integrate de persoana asupra căreia se realizează intervenția. Obiectivul acestei intervenții este acela de a ajuta copiii cu Tulburare din spectrul autist sau alte diagnostice, să dobândească anumite abilități spre obținerea independenței și a integrării sociale, în cadrul grădiniței, școlii, etc. Unul dintre conceptele esențiale în intervenția ABA este reprezentat de prompt. Promptul este un semnal folosit pentru a încuraja un răspuns dorit din partea copilului. Adesea, prompturile sunt clasificate într-o ierarhie, de la cel mai intruziv la cel mai puțin intruziv (de la cel mai puternic, la cel mai slab). Pentru a minimiza erorile și pentru a asigura succesul în timpul învățării, prompturile sunt date de la cel puternic la cel mai slab și se reduc sistematic. În cadrul intervenției, prompturile se reduc treptat, odată cu dobândirea anumite achiziții, astfel încât copilul să nu devină dependent de ele și, în cele din urmă, să aibă un comportament dezirabil, fără prompt. Atât în cadrul terapiei, cât și acasă, prompturile pot fi reduse în etape, în funcție de specificul activității și abilitățile copilului. Părinții îl pot expune pe copil la diverse situații, atât într-un cadru structurat, cât și prin învățarea incidentală (la magazin, la locul de joacă, etc). Tipuri de prompturi și modul pe care le pot utiliza părinții: Prompturile pot fi: verbale, prin instrucții verbale (întrebări sau sugestii), sau non-verbale (gestual, prin semne cu mâna, imagini, scheme, etc). Promptul fizic reprezintă implicarea directă a adultului în realizarea unei anumite sarcini (părintele îl poate ghida pe copil să coloreze, să se îmbrace sau să îmbine piese de puzzle, mână peste mână). De altfel, modelarea constă în demonstrarea de către adult a comportamentului dorit. În cadrul acesteia, este nevoie de prezența abilității de imitare a copilului. Numai în acest mod, părintele poate aștepta comportamentul dorit a fi învățat (aruncarea cu mingea, plimbarea mașinii de jucărie, țopăitul, utilizarea tacâmurilor sau a creioanelor de colorat ș.a.). Este important așadar ca părinții să continue acasă procesul terapeutic și să existe expunerea la diverse situații, astfel încât copilul să mai poată exersa anumite abilități, dar și să generalizeze cunoștiințele dobândite în cadrul terapiei. Terapia nu este astfel singurul element pe care evoluția copilului trebuie să se bazeze, iar implicarea părinților va fi întordeauna un aspect nemaipomenit in dezvoltarea micuților, chiar și a celor neavând diverse tulburări. Roxana Stănescu Psiholog Clinician

Cum susținem recuperarea copiilor cu TSA

Mulți dintre dumneavoastră au auzit de autism, însă doar unii dintre voi au rude, prieteni, membrii ai familiei care se confruntă cu această tulburare. Ca să-i înțelegem pe copii și, mai ales, ca să îi putem susține, este important sa știm ce este această tulburare și cum anume se manifestă ea. Autismul este o dizabilitate de dezvoltare, cauzată de funcționarea atipică a creierului. Aceste diferențe în funcționare și dezvoltare pot fi influențate de diferiți factori, de la cei genetici, la factori de mediu, însă nu a fost determinată, până în prezent, o cauză clară pentru tulburările de spectru autist.  Un element extraordinar de important este ca parinții să lase rușinea, vina și să acționeze imediat în a-și ajuta copilul. Diagnosticarea precoce și tratamentul timpuriu, cu terapii moderne și un plan personalizat, vor îmbunăți semnificativ viața copilului cu autism, ajutându-l pe acesta să se dezvolte și să combată din provocările aduse de autism, pentru a-i putea oferi stabilitate și independență. Tratamentul unui copil cu autism este diferit, nu iei medicamente și în câteva zile îți trece, este un tratament de lungă durată, ceea ce adesea este greu de dus nu doar de copil, ci și de către părinții ale căror așteptări urlă după rezultate. Vorbim așadar despre terapia ABA și alte terapii moderne: Când ai un copil cu TSA, înseamnă să te implici, să te dedici. Tratați copilul cu afecțiune, acceptare, plus multă rabdare și iubire și astfel îi veți oferi la maturitate șansa unei vieți independente și satisfăcătoare! De altfel, pentru a vă înțelege copilul, este important să cunoașteți principalele paliere de dezvoltare afectate de TSA: Totodată, este important să vă documentați asupra tiparelor de comportament și nevoilor speciale de care are nevoie un copil autist. În timp, veți ajunge să vă cunoasteți copilul și să îi oferiți stabilitatea de care are nevoie. Copiii cu TSA preferă în general predictibilitatea, rutina și ritualurile. Printre comportamentele întâlnite, frecvent se numără și: Interacțiunea socială este diminuată, copii cu TSA: În cazul în care copilul dumneavoastră manifestă una sau mai multe din manifestările legate de o posibilă tulburare de spectru autist, este recomandată o investigație facută de către un specialist. Terapia ABA – Cum și în ce fel? Copilul cu autism poate utiliza ecolalia (repetiția sunetelor sau cuvintelor), chiar și la vârste înaintate, în scopul de a comunica, neavând o altă modalitate de exprimare. Un alt mod prin care copii cu autism se exprimă verbal este repetarea propozițiilor în mod insistent sau a unor întrebări, chiar dacă acesta cunoaște răspunsul la ele, ca o modalitate de a iniția sau a menține o interacțiune cu altă persoană, ca urmare a ruperii unei rutine. Hiper-auzul (cunoscut și sub numele de hiperacuzie) este atunci când sunete bruște, imprevizibile, cum ar fi sunetul unui telefon, pot speria pe cineva. Hiper sensibilitatea văzului apare atunci când o persoană este afectată negativ de stimuli ca luminile strălucitoare sau contactul vizual. Hipersensibilitatea olfactivă este prezentă atunci când oamenii nu pot tolera anumite mirosuri sau gusturi și pot insista să poarte aceleași haine tot timpul. Hipersensibilitatea tactilă este atunci când oamenii nu suportă anumite texturi sau atingerea (cum ar fi să îmbrățișeze). Interacțiunile sociale dificile și mediile senzoriale stimulante pot crește stresul și anxietatea copiilor cu autism. Acesta trăiește sentimentul de a nu fi înțeles și/sau acceptat de persoanele non-autiste. Pentru a fi acceptat de societate, mulți copii pot masca sau camufla comportamente auto-liniștitoare, ceea ce poate crește anxietatea, având un efect negativ asupra sănătății lor mintale. – Copiii cu autism au fobii frecvente (frica de furtuni, mulțimi mari sau spații închise) sau frici nespecifice, care determină un nivel ridicat de stres, pe care nu reușesc să îl gestioneze, declanșând Crizele de tip meltdown. – Schimbări bruște ori neașteptate în rutina zilnică, pot provoca o stare de anxietate foarte puternică, declanșând o criză. – Imposibilitatea comunicării nevoilor, poate crea foarte multă frustrare ce se transformă mai apoi într-un meltdown. – O cantitate mare de informații ce trebuie procesată într-un timp foarte scurt (în general o persoana cu TSA va necesita un timp mai lung de procesare a informațiilor), când apare o presiune în direcția aceasta, va crește și nivelul de stres resimțit, ceea ce poate provoca o criză. Observăm așadar faptul că tulburarea de spectru autist vine cu o multitudine de elemente care acaparează dezvoltarea copilului și, cu siguranță, și viața celor din jurul său, în special, a părinților. Totuși, din cele pe care le-am menționat și din cazurile pe care le putem vedea în viața de zi cu zi, știm că autismul poate fi recuperat, că astăzi un copil suferind de TSA și plin de dezechilibre, frici, lipsuri în dezvoltare, poate fi mâine un adult functional, mai ales, atunci când lucrul cu acesta, terapiile și susținerea sunt consecvente, reale și descrise de o implicare deosebită. Autismul nu este o problemă pentru societatea noastră, societatea noastră adoptă probleme doar pentru că se sperie de ceea iese din tiparele sale. Mihai Ileana Psiholog Clinician

Fă din tine o prioritate

În acest articol vei citi despre “iubirea de sine”. Probabil că termenul este cunoscut, sigur te-ai întâlnit cu el cândva. Dar ce înseamnă? Iubirea de sine pare un lucru simplu, pe care îl face toată lumea, poate pentru că așa ar fi normal sau poate nu. Poate pentru unii iubirea de sine nu există și este o formă de a spune că ești de fapt egoist, că te gândești numai la tine. Este adevărat? Ce înseamnă iubirea de sine? Înseamnă să fii o prioritate în viața ta și prin asta să fii atent la emoțiile și la nevoile tale. Ai observat cât de ușor este să ne uităm la nevoile și dorințele celorlalți? Cum ne aruncăm să-i salvăm pe cei din jurul nostru cu tot ce putem și cu toate sfaturile, dar cât de greu este să conștientizam propriile nevoi și să urmăm propriile sfaturi? Este în regulă să fac din mine o prioritate? Ca să funcționezi la performanța adevărată și să poți să îi ajuți și pe ceilalți, trebuie să devii tu o prioritate pentru tine, să devii conștient de nevoile tale și să lucrezi activ la menținerea unor obiceiuri sănătoase în viața ta. Cu alte cuvinte răspunsul la întrebare este: da. A fi o prioritate pentru tine nu este doar în regulă, ci și necesar. Cum facem asta? Ca să cultivăm iubirea de sine, trebuie să devenim conștienți de noi înșine și de ceea ce facem peste zi. Este foarte ușor să ne lăsăm purtați de valul cotidian, să devenim prinși în responsabilități, în muncă și în relațiile cu ceilalți și să uităm de noi. Prin conștientizare de sine realizăm că uneori mergem prea departe și uităm să punem pauză, devenim atenți la emoțiile noastre, la ce trăim și de ce avem nevoie ca să ne fie bine. Conștientizându-ți nevoile și trăirile, adu în viața ta și elemente care te îndeamnă să te iubești pe tine: Ai grijă de tine și fă din asta o prioritate. Când vorbesc de grija de sine, mă refer la sănătatea fizică și psihică. Oricine spune că o dietă sănătoasă și practicarea sportului din plin este cheia către o viață echilibrată , dar deși nu toți ne-am născut sportivi, putem încerca să ieșim mai mult la aer și să introducem în activitățile noastre de peste zi plimbări relaxante în parc sau oriunde ne simțim bine. Să nu uiți de psihicul tău. Să te bucuri de timpul tău liber, să fii prezent cu mintea și să înveți să te relaxezi. Controlează stresul și anxietatea și permite-ți să trăiești pentru tine și nevoile tale. Fă ceea ce iți place, ori de câte ori ai ocazia. Fă-ți timp pentru plăcerile tale. Învață lucruri noi care sunt în domeniul pasiunilor și dezvoltă-te. Mintea umană este curioasă și are nevoie constant de informații noi pentru a fi puternică. Înconjoară-te de oameni care te ajută să crești. Un anturaj pozitiv iți oferă oportunități de dezvoltare personală și te încântă cu prezența. Lasă oamenii din jurul tău să te inspire și învață de la ei. Stai în prezența celor care te fac să zâmbești și să te simți bine. Bucură-te așadar de fiecare moment în care poți transforma clipele, în valori noi care să susțină excelent evoluția ta. Acolo unde există iubirea de sine și rănile vechi se vindecă mai ușor, dar și cele noi se produc mult mai greu. Ruxandra Dragomir Psiholog clinician

Ce este terapia cognitiv-comportamentală?

Ți s-a întâmplat vreodată să vorbești cu o persoană apropiată care să îți povestească o întâmplare din viața ei, iar în timp ce îți povestește, să te gândești că tu ai fi acționat diferit sau ai fi simțit alte emoții (sau aceleași, dar poate mai puțin intense) dacă ai fi fost pus în aceeași situație? Sau poate ți s-a întâmplat să te confrunți cu aceleași situații, în același timp cu alte persoane (de exemplu, o pandemie), dar reacția ta emoțională să fie diferită? De ce unii oameni, în vremuri de incertitudine, (război, pandemie, etc.) reușesc să-și mențină calmul sau doar să devină puțin îngrijorați, pe când alții trec direct la panică? Și, mai mult decât atât, de ce ni se întâmplă ca și noi, fiind puși în aceleași situații de mai multe ori, să avem, uneori, reacții diferite? Răspunsul este următorul: acest lucru se întâmplă, deoarece reacția noastră emoțională (emoțiile pe care le simțim într-o anumită situație) și comportamentală (cum ne comportăm, ca răspuns la acea situație) nu sunt atât de strâns legate de situația în sine, așa cum ne-am aștepta în mod normal. Dar atunci, ce anume ne cauzează emoțiile și comportamentele? Ei bine, există un factor important care mediază relația dintre lucrurile care ni se întâmplă și reacția noastră la ele – și anume, gândurile noastre legate de acea situație sau interpretarea pe care noi o dăm acestor situații. Nu contează atât de mult întâmplarea în sine, ci mai degrabă ce înseamnă pentru fiecare dintre noi. Aceasta este concluzia la care a ajuns terapeutul Aaron T. Beck, considerat părintele paradigmei cognitiv-comportamentale. El a observat în practica lui clinică modul în care gândurile clienților le afectau direct atât stările emoționale, cât și comportamentele. Lucrând direct pe aceste gânduri, a tras concluzia că și starea clientului se îmbunătățește și comportamentele lui devin adaptative. Practic, terapia cognitiv-comportamentală combină două tipuri de terapii: cea cognitivă, care se concentrează pe identificarea și modificarea tiparelor de gândire irațională și disfuncțională, care duc la psihopatologie (anxietate, depresie, tulburare bipolară, etc.) și cea comportamentală, care se concentrează pe comportamentele dezadaptative, care duc înspre sau întrețin psihopatologia, afectează relațiile cu cei din jur și modul de adaptare al individului la societate. Acest tip de terapie este considerat un tratament eficient, după cum demonstrează numeroase studii clinice, pentru o varietate de probleme din spectrul tulburărilor mintale. Este o terapie de scurtă durată, centrată pe obiective bine stabilite de terapeut împreună cu clientul, iar acesta din urmă participă activ pe tot parcursul terapiei la îndeplinirea acestor obiective. Terapeutul folosește o serie de tehnici, precum exerciții de relaxare, monitorizarea gândurilor, restructurarea cognitivă, învățarea unor noi abilități, exerciții de rezolvare a problemelor, jocul de rol, expunerea, și altele. Prin aceste tehnici se urmărește identificarea și corectarea tiparelor distorsionate de gândire, precum suprageneralizarea, gândirea alb-negru, tragerea unor concluzii în lipsa dovezilor, minimalizarea sau maximizarea unor evenimente, inferențe arbitrare, vederea în tunel și altele. Foarte important, scopul final nu este o gândire pozitivă în orice situație (acest lucru nu ar fi adaptativ întotdeauna), ci mai degrabă o gândire rațională, adaptată realității. Avantajele acestui tip de terapie sunt următoarele: este o terapie foarte bine studiată, validată științific, așadar știm deja că funcționează pentru o gamă largă de probleme, dacă este aplicată așa cum trebuie; este o terapie de scurtă durată în general, așa cum am mai menționat, asta însemnând că progresul începe să apară destul de repede, cu condiția ca cel ce urmează terapia să fie implicat activ în proces; este structurată, se lucrează cu obiective și tehnici specifice, dar în același timp îi permite terapeutului să folosească o gamă largă de tehnici, inclusiv din alte abordări terapeutice; prin intermediul acestei terapii, clientul învață strategii de gestionare a emoțiilor, precum și alte abilități (sociale, de rezolvare de probleme, etc.) pe care le poate folosi în continuare și după ce procesul terapeutic se încheie, astfel încât efectele terapeutice se păstrează și pot fi întreținute în continuare de către clienți pe termen lung. Mara Romonți Psihoterapeut Referințe: Psihologie clinica si psihoterapie: Fundamente – Daniel David, editura Polirom, 2006 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9667129/ https://my.clevelandclinic.org/health/treatments/21208-cognitive-behavioral-therapy-cbt https://www.apa.org/ptsd-guideline/patients-and-families/cognitive-behavioral https://www.cdt-babes.ro/articole/psihoterapie-cognitiv-comportamentala.php

Copilul tău pare…

Copilul tău pare să fie deranjat atunci când stingi lumina? Începe tantrumul atunci când vine ora de baie? E speriat de zgomote și tinde să își ducă mâinile la urechi atunci când sunetele din jur sunt mai puternice? De multe ori, comportamente pe care le putem descrie ca opoziționiste, manipulative, problematice, apar ca o metodă de a controla mediul, pentru ca acesta să își protejeze sistemul senzorial. Astfel, este foarte posibil ca informațiile din mediul pe care creierul copilului tău le primește, să nu poată fi integrate și procesate corespunzător. Stimulii pe care acesta îi primește, nu se aliniază în armonia propice, astfel că îl perturbă, generând haos. În aceste situații, copilul are nevoie să fie expus treptat, să ia contact cu diverse experiențe într-un mod structurat, astfel încât, prin experimentare și exercițiu, să reușească să integreze lumea ca pe un tot unitar. Ce este integrarea senzorială? Integrarea senzorială reprezintă un proces biologic înnăscut, care descrie capacitatea creierului de a reuși să integreze și să proceseze informațiile primite din mediul înconjurător. Extrem de multe informații senzoriale sunt direcționate către creierul uman, atât cu ajutorul ochilor și urechilor, cât și cu ajutorul fiecărei părți a corpului nostru. În acest mod este detectată gravitația și mișcările corpului în legătură cu aceasta. De aceea, creierul trebuie să organizeze toate aceste informații, pentru ca astfel să se poată realiza percepțiile, comportamentele, dar și învățarea. Dacă aceste informații primite din mediul exterior nu sunt structurate și procesate în mod corespunzător, rezultatul este reprezentat de dezorganizare, dificultate în învățare, incapacitatea de a face față solicitărilor de zi cu zi. Integrarea senzorială, devine așadar o componentă vitală în intervențiile care au ca scop învățarea, educarea sau integrarea în colectivitate a persoanelor diagnosticate cu tulburare de spectru autist și nu numai, important este ca aceste elemente să fie recunoscute și să se acționeze asupra lor cât mai devreme. Cum recunoaștem desincronizarea senzorială? Ceea ce descrie comportamentele dezadaptative ale copiilor, precum hipersensibilitate la zgomot sau lumină, dificultăți în menținerea posturii sau echilibrului, rezistență crescută la alimente specifice sau chiar nevoia de stimulare crescută, până la durere, dar și altele, este cunoscut sub numele de desincronizare senzorială. Copilului îi pot fi afectate motricitatea grosieră (alergat, cățărat) sau motricitatea fină (decupat, desenat). Acesta poate avea dificultăți de trezire dimineața sau de adormire seara. Tot în cadrul activităților desfășurate în familie, poate exista rezistență la schimbare, neacceptând haine sau jucării noi, dar și un alt drum spre casă, la întoarcerea de la magazin. Care sunt sistemele senzoriale în care poate exista desincronizarea senzorială? Enumerăm următoarele sisteme: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil, vestibular și proprioceptiv. Dificultățile de procesare senzorială cu referire la văz pot fi marcate de incapacitatea de aprecierea a distanțelor față de obiecte, de a găsi un obiect între mai multe, sau nereușita în aproximarea adâncimii, la coborâtul scărilor. Dificultățile de procesare senzorială față de auz pot fi reprezentate de faptul că nu sunt percepute anumite sunete, iar altele pot fi foarte deranjante (de aici și tendința anumitor copii de a-și duce mâinile la urechi) sau incapacitatea de a distinge elementele importante dintr-o încăpere în care există zgomot. Dificultățile de procesare senzorială în sfera tactilă se resimt în rezistențele copilului la anumite texturi, în momentele în care părintele dorește să îi realizeze igiena (contactul cu apa), cu hainele, cu diferite materiale sau suprafețe. Dificultățile de procesare senzorială în aria olfactivă se pot manifesta în dorința bizară de a mirosi diverse obiecte, cu mirosuri puternice și neobișnuite, în refuzul de a mânca anumite alimente din cauza mirosului sau de a mirosi insistent oamenii. Dificultățile de procesare senzorială cu privire la vestibular apar în activități legate de înălțime, evitarea urcării sau coborârii scărilor, rezistență în explorarea locurilor de joacă (atitudinea stingheră a copilului). Dificultățile de procesare senzorială în aria proprioceptivă pot apărea în viața de zi cu zi, atunci când copilul se sprijină cu toată puterea pe obiecte sau persoane, atunci când are o postură nefirească a corpului. Ce se poate face atunci când sesizăm anumite dificultăți în comportamentul copilului? Conștientizarea dificultăților întâmpinate de părinți în relația cu copiii, dar și a comportamentelor dezadaptative ale acestora reprezintă un aspect esențial în viitorul copiilor. Adultul este cel care poate oferi resursele necesare dezvoltării armonioase a copilului, însă pentru a reuși acest lucru, părinții au nevoie să se conecteze cu nevoile reale ale celui mic. Următorul pas esențial îl reprezintă evaluarea senzorială. Un specialist poate observa copilul, îi poate crea anumite contexte în care să vizualizeze nevoile acestuia, iar ulterior poate realiza un plan de intervenție. Este important să existe o bună colaborare între specialiști și aparținătorii copilului, astfel încât, și acasă să continue expunerea treptată la diferiți stimuli, iar copilului să i se ofere empatia și răbdarea necesare în procesul terapeutic început. Roxana Stănescu Psiholog Clinician

Tulburarea de spectru autist – provocarea din zilele noastre

Tulburarea de Spectru Autist a devenit în ultimii ani un subiect de larg interes atât pentru specialişti, datorită creşterii prevalenţei, cât şi pentru persoanele afectate şi îngrijitorii lor. Statistica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la nivel global, arată că 1 copil din 100 este afectat, iar la nivelul ţării noastre, prevalenţa autismului este de 14,3% în rândul copiilor înscrişi în şcoala primară. Important de menţionat este că fecvenţa apariţiei este mai mare la băieţi decat la fete, deoarece unele simptome nu sunt luate în considerare din cauza ideilor preconcepute legate de cum ar trebui să fie comportamentul fetelor. Aşadar, ce este tulburarea de spectru autist sau autismul? Conform DSM, este o tulburare de neurodezvoltare ce întruneşte criteriile triadei autiste: alterarea calitativă a interacţiunii sociale, alterarea calitativă a comunicării şi prezenţa stereotipurilor în activitaţi şi interese. Altfel spus, o persoană afectată de această tulburare prezintă dificultăţi marcante în interacţiunea cu semenii săi, dificultăţi în iniţierea şi susţinerea comunicării cu cei din jur, funcţionarea acesteia fiind reglementată de anumite tipare care sunt foarte greu de înţeles şi acceptat de către cei din jur. Adesea, această tulburare este însoţită şi de dizabilitate intelectuală, ce îngreunează recuperarea. Inclusiv termenul de „autism” defineşte comportamentul ca fiind o centrare către sine, ridicarea unor baraje între lumea interioară a persoanei şi cei din jur. Cauza acestei tulburări de neurodezvoltare nu a fost determinată încă, însă se consideră că funcţionarea atipică a creierului este influenţată de numeroşi factori, precum cei genetici şi de mediu. Cum arată autismul? Tulburarea de spectru autist cuprinde o varietate de particularităţi comportamentale, motiv pentru care nu vom întâlni două persoane identice. Printre particularităţile de comportamente pe care părinţii sau îngrijitorii le observă la copil şi le prezintă medicului de specialitate sunt: „parcă nu ne aude, nu se întoarce când îl strigăm pe nume”, „nu vorbeşte ca un copil de vârsta lui şi repetă cuvintele pe care le aude”, „nu se joacă cu copiii, nu se joacă singur cu maşinuţele, le învârte roţile şi le aliniază”, „se joacă cu apa de la robinet”, „se uită toată ziua la televizor sau pe telefon şi ştie toate reclamele, cântecelele”, „când îl scot din rutina lui devine agitat, ţipă şi se loveşte singur”, „este foarte agitat când schimbăm traseul”. Interacţiunea socială a copilului cu autism debutează cu deficite în exprimarea afecţiunii. Ca bebeluş este foarte cuminte şi se joacă singur ore în şir, fără a căuta companie, iar după ce mai creşte, nu caută interacţiunea cu persoanele apropiate. Inclusiv după plecarea mamei din cameră, atitudinea lui este detaşată. Nu caută afecţiunea persoanelor de referinţă şi nu privesște interlocutorul în ochi.  De cele mai multe ori pare neatent, se loveşte des, însă nu plânge datorită pragului crescut la durere. Limbajul îşi pierde funcţia de comunicare, copilul are dificultăţi în a înţelege şi a învăţa verbele şi utilizează pronumele personal la persoana a II-a şi a III-a: „Edi vrea apă”. Sunt afectate pronunţia, intensitatea şi ritmul în vorbire. Copilul poate prezenta ecolalie (repetarea anumitor cuvinte) şi prozodie (o intonaţie particulară), cu o comunicarea nonverbală deficitară. Specifice tulburării de spectru autist sunt comportamentele marcate de stereotipii şi manierisme, precum: fluturatul mânuţelor, ţopăitul, mersul pe vârfuri şi legănatul, însoţite de gesturi, atitudini şi mişcări faciale ciudate. Stereotipul de viaţă al unui copil cu tulburare de spectru autist este dictat de rezistenţa la schimbare: se îmbracă cu aceeaşi haină, mănâncă din aceeaşi farfurie care este aşezată în acelaşi fel ca de obicei, respectă aceleaşi ritualuri la nesfârşit. Pot dezvolta obsesii pentru diverse obiecte ciudate, precum un ciob, o piatră, o sfoară sau pentru anumite sunete, precum sunetul apei care curge la robinet. Toate aceste particularităţi enumerate mai sus îngreunează funcţionalitatea copilului şi integrarea lui în societete, însă cu ajutorul nostru, al tuturor, putem să creăm un mediu în care fiecare are locul şi rolul său, un mediu în care empatia, răbdarea şi sprijinul să primeze prejudecăţilor. Nadia PricopPsiholog Clinician

Importanța și funcțiile psihologului

În scurtul parcurs, ca studentă la psihologie (anul III), am remarcat și reținut o serie de ”sarcini” ale psihologului, printre care enumerăm faptul că acesta are rolul de a educa, de a oferi răspunsuri sau sfaturi persoanelor care se află într-o situație de suferință. Cu toate acestea, psihologia este o știință cu o mare istorie și dezvoltare, funcțiile psihologului fiind variate și cu o importanța deosebită. Pornind de la ramurile psihologiei, printre care enumerăm: psihologia clinică, psihologia educațională, psihologia socială sau psihologia organizațională, există un singur obiectiv principal: acela de a rezolva problemele legate de comportamentul uman. Un prim aspect este cel de a oferi încrederea, confortul și suportul atât de necesare clientului, toate acestea împlinind nevoia lui de a nu se simți presat sau chiar chestionat. Crearea unui climat propice are menirea de a “deschide comunicarea” cu clientul, uneori greoaie. De o mare importanță este alegerea chestionarelor cu care se va lucra, scopul lor fiind de a ne ghida pe noi, specialiștii sau viitorii specialiști, cât mai corect şi precis în descoperirea personalității clientului, astfel alegerea formei de terapie aplicată urmează să fie potrivită clientului, ajungând să fie susținut în procesele de îmbunătățire a calității vieții sale, identificându-și resursele și depășindu-și blocajele. Consilierea psihologică și psihoterapia se aseamănă, însă nu sunt identice, iar acesta este un aspect extraordinar de important, prima fiind centrată pe rezolvarea unei probleme, pe ceea ce se întâmplă în prezent, însă fară a restructura personalitatea, cum este în cazul psihoterapiei, care presupune un proces de lungă durată, având în vedere și dimensiunea trecutului și a viitorului. O altă diferență este conturată de faptul că psihoterapia este predominant o activitate curativă, în timp ce consilierea psihologică este o activitate de educație, prevenție și dezvoltare. Societatea în care trăim este în continuă schimbare, ceea ce ne afectează pe toţi într-un mod pozitiv, mai mult sau mai puțin, astfel şi pentru psihologi apare tot timpul câte o provocare, în acest caz de “a înțelege modul în care trăim, simțim și suntem afectați de societate”. Această funcție este mai mult sau mai puțin recentă în istoria psihologiei și corespunde specialității sociale. Este mai recentă, deoarece psihologia a apărut inițial ca o modalitate de a studia individul și procesele sale mintale. După mai multe studii, specialiștii au realizat că această stare psihică nu există izolat, ci a fost influențată de alte psyches sau de “societate”. De fapt, se crede adesea că societatea este un lucru, iar indivizii sunt altceva în întregime, dar, o mare parte din dezvoltarea tradițională a psihologiei sociale a stat la baza aceastei idei. Cu toate acestea, există și ramuri ale psihologiei sociale care consideră că societatea nu este nimic altceva decât activitatea colectivă a indivizilor, care prin contribuţa lor nu numai că ne “afectează”, dar în același timp ne şi produce. Aceasta face parte din deliciul curiozităților pe care un psiholog poate să le aibă și să le încerce pentru a le dezvolta sub formă unor teorii și intervenții, pana la nivelul de cercetare. De altfel, ființa umană se află în trecere pe acest pământ, pentru a iubi, pentru a se bucura, ceea ce uneori are și un caracter de discontinuitate, prin urmare, psihologia este un instrument de înțelegere a ființei umane, obiectivul fiind acela de a favoriza sau de a încuraja această ființă să se dezvolte în condiții pozitive pentru sine. Una dintre cele mai recente funcții ale psihologului nu este responsabilă doar de înțelegerea și însoțirea (sau chiar “vindecarea”) disconforturilor clientului, ci de înțelegerea și favorizarea bunăstării, extrem de favorabile tuturor vârstelor. De exemplu, o parte din psihologia umanistă a fost dedicată studierii condițiilor care sunt adecvate dezvoltării noastre, cu scopul de a oferi atât instrumente individuale, cât și coelctive, sociale pentru a o promova. Mai recent, găsim ramura psihologiei pozitive, în care psihologul are tocmai funcția de a înțelege și de a spori creșterea personală . O caracteristică de mare importanta a psihologului a fost şi este studierea, descrierea și înțelegerea modului în care funcționează inteligența, raționamentul, planificarea viitoare, memoria, atenția, învățarea, printre alte activități care constituie procesele noastre cognitive. Prin această înțelegere și propunerile care au fost generate în psihologia cognitivă, psihologul a câștigat o altă funcție: de a crea strategiile necesare pentru a favoriza procesele mai sus menționate. De fapt, cuvântul psihologie înseamnă “studiul psihicului”, iar “psihicul” este un termen care se referă la procesele minții umane. Acestea din urmă pot fi studiate independent de comportament sau în relație cu acesta, cum ar fi cazul unui psiholog cognitiv-comportamental. Cunoașterea relației dintre comportament și compoziția noastră biologică, adică, să știm cum sunt acțiunile noastre și chiar sentimentele noastre, în conexiunea cu fiziologia noastră sau cu activitatea creierului nostru, conduce psihologul clinician în importanta funcție de a studia și a oferi psihoterapie pentru problematici precum: Alzheimer, schizofrenie, depresie, anxietate și multe alte tulburări. Atât psihologia, cât și psihoterapia se completează cu psihiatria, cu terapia ocupațională și cu alte metode terapeutice. De exemplu, psihologul poate folosi diverse tehnici de relaxare, învățând clientul cum să pună accent pe procesul de respirație, asigurând astfel un aport de oxigen în creier și mușchi, reglarea bătăilor inimii și stabilizarea tensiunii arteriale.  De asemenea, se recomandă axarea pe activități ludice, cum ar fi terapia prin artă, care necesită atenție, determinând astfel scăderea anxietății, dezvoltarea sau învățarea deprinderilor cu ajutorul cărora clientul poate obține succese, aspecte care contribuie la creșterea stimei de sine. Se constată în întreaga lume conștientizarea tot mai mare a nevoii ce poate fi saturate de serviciile psihologice ale specialiștilor, iar complexitatea rolului psihologului ne arată cât de importantă este sănătatea mintală şi echilibrul de sine. Cunoașterea acestor lucruri ne poate da curaj să depaşim bariera dogmelor cu care am fost învăţaţi şi să apelam cu uşurinţă şi încredere la un specialist de fiecare dată, contribuind la o societate sănătoasă, cu relații umane solide. “E o nebunie să urăşti toţi trandafirii pentru că te-a împuns un spin, să-ţi părăseşti toate visurile pentru că unul nu ţi s-a implinit, să renunţi la toate încercările pentru că una ți-a …

Importanța și funcțiile psihologului Read More »

Importanța terapiei ABA la copii

Voi începe prin a spune că sunt studentă în anul III la facultate, specializarea Psihologie și totodată terapeut la un centru pentru copii pentru care Terapia ABA reprezintă soluția recuperării lor. Ce este Terapia ABA? Terapia ABA, sau analiza comportamentală aplicată, este o formă de terapie comportamentală care se bazează pe teoria învățării. Această terapie se concentrează pe îmbunătățirea comportamentului prin identificarea și modificarea antecedentelor și consecințelor acestuia. În esență, terapia ABA se concentrează pe dezvoltarea unor comportamente pozitive și îndepărtarea celor negative. Acest lucru se realizează prin utilizarea unor tehnici precum recompensele și pedepsele pozitive sau negative. Cum funcționează Terapia ABA? Terapia ABA se concentrează pe obținerea unui comportament pozitiv prin utilizarea unor recompense, cum ar fi întăritori: alimentari, sociali, jucării sau activități preferate. Terapia implică, de obicei, o evaluare psihologică inițială a comportamentului persoanei, urmată de dezvoltarea unui plan individualizat de tratament. Planul de tratament poate include sesiuni de terapie individuale sau în grup, acasă sau la școală. Terapia ABA poate fi intensivă, uneori necesitând până la 40 de ore pe săptămână. Ulterior, aceasta poate fi continuă pe o perioadă lungă de timp. Cum se desfășoară terapia ABA? Fiecare oră de terapie se desfășoară diferit, în funcție de copilul cu care lucrezi, vârsta pe care acesta o are, diagnosticul pe care l-a primit și stadiul de dependență pe care îl are față de mamă, această dependență fiind, de cele mai multe ori, des întâlnită și greu de manageriat. Orele de terapie dau rezultate, bineînțeles, cu atât mai mult atunci când părinții acceptă că cel mic necesită ajutor de specialitate și, totodată, muncesc spre a învăța cum să lucreze cu el și în mediul de acasă. În terapia ABA se lucrează cu cei având TSA, ADHD ori alte tulburări de comportament sau dezvoltare. În calitate de terapeut încă în formare, pot spune faptul că toată această experiență a început cu foarte mari rețineri, deoarece vedeam cât de multe responsabilități îmi sunt atribuite odată cu hotărârea de a deveni terapeut și, mai ales, odată cu implicarea mea în evoluția celor cu care lucrez. Timpul a trecut și sunt foarte mândră de tot ceea ce fac. Este un sentiment greu de explicat atunci când vezi roadele muncii pe care o depui zi de zi cu toți acești copilași care au nevoie de noi. Este o profesie grea, dar foarte frumoasă. Nu pot afirma faptul că nu există și momente de dificultate, mai ales când ai de-a face cu părinți care nu vor să accepte necesitatea cooperării cu terapeutul sau atunci când ai sarcina de a desfășura o oră de terapie cu un copil cu probleme de comportament cum ar fi: violența sau opozanța, însă cel mai important, în fiecare oră de terapie, este ca tu, cel ce ești terapeut, să-ți faci treaba așa cum trebuie, așa cum ai învățat și, uneori, așa cum simți. În concluzie, din considerentele mele, terapia ABA este una dintre cele mai studiate și eficiente terapii disponibile pentru copiii cu tulburări din spectrul autismului. Această terapie se concentrează pe învățarea prin recompensare și poate fi adaptată pentru a răspunde nevoilor individuale ale copilului. Este important să rețineți că terapia ABA poate fi o opțiune eficientă, dar poate fi costisitoare și necesită timp și efort considerabil din partea părinților și terapeuților, motiv pentru care centrele, clinicile, locurile care conlucrează spre facilitarea accesului părinților la astfel de servicii sunt piese importante ale unui puzzle imens care, la final, construiește imaginea unui viitor adult funcțional. Nicoleta Șufană Terapeut ABA

Kinetoterapia – parte din evoluția copiilor cu autism

Kinetoterapia poate juca un rol valoros în dezvoltarea generală a copiilor cu autism, desi este important de menționat că autismul este în primul rând o tulburare de neurodezvoltare, iar terapia fizică, singură, nu poate „vindeca” sau trata simptomele de bază ale autismului. Cu toate acestea, terapia fizică poate aborda provocări și comorbidități specifice cu care se pot confrunta copiii cu autism, ceea ce le poate îmbunătăți calitatea generală a vieții și bunăstarea. Iată câteva moduri prin care kinetoterapia poate fi benefică pentru copiii cu autism: Terapia fizică poate aborda aceste probleme pentru a promova un mers mai încrezător și mai coordonat. Este esențial de reținut faptul că obiectivele și abordările specifice ale kinetoterapiei pentru copiii cu autism ar trebui să fie adaptate nevoilor și abilităților individuale ale copilului. Colaborarea între părinți, îngrijitori, profesori și profesioniști din domeniul sănătății este crucială pentru a crea un plan de tratament cuprinzător și eficient. În plus, kinetoterapia este adesea doar o parte a unei strategii de intervenție mai largă, care poate include și logopedie, terapie ocupațională, terapie comportamentală și sprijin educațional pentru a răspunde diferitelor nevoi ale copiilor diagnosticați cu TSA. Analizând câteva experiențe și perspective personale pe care le-am adunat din interacțiunile și conversațiile cu oameni din medii diverse și lucrând alături de persoane cu tulburări din spectrul autist, pot să aduc la suprafață faptul că disciplina kinetoterapiei, este una dintre cele mai importante metode, ce contribuie la îmbunătățirea bunăstării fizice a oamenilor, a independenței și a calității generale a vieții. Ea implică răbdare, empatie, flexibilitate, creativitate, comunicare, colaborare, adaptabilitate, angajament și o înțelegere profundă a nevoilor unice ale fiecărui om. Angel PădurețSpecialist Kinetoterapie

Scroll to Top